Conform unei vechi tehnici de manipulare, indelung exersata pe timpul regimului comunist, cand vreun personaj important se vede prins cu mata in sac ori ajuns in situatii jenante, el se identifica imediat cu institutia pe care o reprezinta. Astfel incearca sa scape de raspundere, mutand obiectul atentiei catre zone fierbinti. "Dai in mine, dai in tine, dai in fabrici si uzine" - suna vechiul slogan. Dupa revolutie, cand vreun sef din Armata ajungea in vizorul Procuraturii pentru afaceri necurate, imediat auzeam refrenul: "Este o incercare de discreditare a Armatei". Cu variatiuni pana la limita grotescului apocaliptic, gen "se atenteaza la siguranta nationala!". Armata este, intr-adevar, alaturi de Biserica, in topul increderii romanilor. Dar nu ca urmare a unor inaltatoare fapte de vitejie din ultimele decenii, pentru ca n-a fost cazul, iar despre "16-22, cine-a tras in noi?" inca nu se stie nimic oficial, ci pentru ca asa suna propaganda socialista. In societatea socialista, rolul Armatei era artificial umflat, ea fiind forta capabila sa apere fruntariile in cazul unui eventual atac (din partea imperialistilor, ca din alta parte n-avea de unde), dar sa si contribuie la ridicarea unor vaste ctitorii comuniste, printr-un soi de munca silnica ridicata la rang de virtute patriotica. Insa regimul comunist s-a prabusit, nu ca urmare a vreunei agresiuni externe, ci din pricina tumorii interne. In noua societate, Armata are rolul ei bine stabilit; ramane o institutie importanta a tarii, dar nu cea mai importanta. Faptul ca se bucura de mare incredere din partea populatiei este si consecinta debandadei postrevolutionare. De saptesprezece ani, institutiile fundamentale ale noului stat democratic - Parlamentul, Guvernul si Justitia - nu au reusit sa inspire incredere cetateanului, din cauza infestarii lor cu fosti nomenclaturisti si securisti, captivi vechii mentalitati de p