Despre Mircea Eliade s-au scris in ultimii saisprezece ani nenumarate articole, eseuri sau studii erudite, punctele de vedere formulate asupra operei si biografiei lui variind de la elogii ditirambice la infierari vituperante. Intre aceste extreme, interventiile nuantate si argumentate – asimilate fortat, la inceputul anilor ’90, cind unei extreme, cind celeilalte – par a fi cistigat teren in ultimii ani. Dupa socul initial produs in constiinta publica de dezvaluirea optiunilor legionare ale multora dintre intelectualii de virf din perioada interbelica si odata depasita etapa refuzului de a accepta realitatea unor atari simpatii (sau chiar angajamente), putem vorbi de o maturizare evidenta atit a perspectivei, cit si a discursului asupra epocii. Volumele semnate de Mac Linscott Ricketts, Florin Turcanu si Sorin Alexandrescu (ultimele doua aparute anul acesta la Editura Humanitas), ca si publicarea Jurnalului portughez si a cartii despre Salazar redactate de Mircea Eliade in anii petrecuti la Lisabona (1941-1945) constituie, din acest punct de vedere, noi probe ale unei deplasari de accent in biobibliografia eliadesca – de la interventii inflamate pro sau contra la documente si studii erudite, care analizeaza biografia si opera autorului roman in contextul, mai larg, al istoriei si culturii europene din epoca.

Profesor universitar de semiotica si de cultura romana la Universitatea din Amsterdam, interesat deopotriva de istorie si de literatura, Sorin Alexandrescu (nepot de sora al lui Mircea Eliade) porneste in cartea sa de la premisa ca Portugalia reprezinta, in viata si creatia eliadesca, un punct de ruptura din perspectiva caruia se simte dator sa abordeze atit trecutul de pina atunci, cit si viitorul inca incert in acel moment al celui considerat de presa din tara liderul generatiei sale. Anii petrecuti de Mircea Eliade in Portugalia, ca atasat cultu