Pestilentialul are o traditie. Sute de ani, in evul mediu, felurimea de negustori si locuitori ai Bucurestilor se plangeau de aerul otravit si miasmele care ieseau cu fiecare anotimp de sub pavelele de lemn ale arterelor podite.
Apoi, nu departe de vremurile noastre, pana catre inceputul secolului XX, afluentii Dambovitei - asanati intre timp - erau adevarate murdarlacuri curgatoare. Adesea strazile necanalizate deveneau receptori ocazionali deversarilor menajere sau ai deversarilor industriale, cum a fost si cazul Soselei Colentina, care se "bucura" periodic de pacura "oferita" de fabrica Blangas.
Pietele de tot felul erau la randul lor un izvor nesecat de mirosuri bizare, alaturi de iarmaroace, targuri sezoniere, balciuri improvizate, pe care le gaseai la tot pasul, pana catre finalul secolului al XIX-lea, cand municipalitatea de atunci a decis construirea halelor pentru marfuri. Mizeria si mirosul fetid erau o realitate cotidiana banala, iar conditiile de igiena erau intalnite pe la cinstite case boieresti sau egumenesti. Si in interbelic chiar, primarul Dobrescu a dorit sa modernizeze pietele publice, obligand participantii la negot sa respecte reguli de curatenie si igiena a comertului. Razvratirea precupetilor a fost teribila, alaturi de remarca: "Ce vrea domnul primar? Secole intregi am trait in mizerie si acum vrea el sa faca curatenie!". Igienizarea pietelor a ramas un deziderat si astazi.
Cat priveste igiena umana, mirosurile multora la orele diminetii prin tramvaie sau metrou sunt de-a dreptul descurajante pentru cei aflati in apropiere. Aceasta realitate antropologica exprima respectul fata de sine si fata de cei din jur, realitate care se bucura la randul ei de o traditie putin cunoscuta. In Cismigiul secolului al XIX-lea, prin moderna gradina publica a Bucurestilor se plimbau multi care "iubeau" igiena si care deranjau plimbarea do
