De la tînărul şi bezmeticul Internet (ca o invenţie relativ recentă a continentului american) la înţeleapta şi bătrîna carte de hîrtie (legată, prin forţa tradiţiei, de europenitate, cînd ni se spune, prin clişee, că Europa este "păstrătoarea" tradiţiilor), distanţele nu sînt atît de mari. În ciuda diferenţelor constitutive între aceste două suporturi, "împachetarea" lumii se face astăzi în hîrtie... digitală, un hibrid care amestecă mediile, fie că e vorba de printurile digitale, fie de scanările de carte, ca exemple la îndemînă. O lucrare de net-art sau o mostră de grafică Flash ajunge de multe ori să fie printată (parţial, bineînţeles) pentru a fi expusă în suport material, precum o carte poate ajunge să circule pe web, în nisipurile mişcătoare şi pierzătoare ale reţelei. Hîrtia coexistă cu ecranul, mai mult sau mai puţin simetric, în funcţie de ipostază, ca nişte medii complementare, precum demonicul coexistă cu angelicul în cultură, ca oricare alte categorii estetice inseparabile. Acest lucru nu înseamnă, evident, că raportul dintre tipar şi virtualitate este asemănător cu cel dintre angelic şi demonic, ci, dacă demonicul nu poate avea sens fără raportare la reversul său, nici Internetul nu poate fi înţeles fără trimitere la suportul de celuloză. E vorba de o încercare de a vedea mediile culturale în fenomenologia lor, în istorie şi în contexte particulare, mai degrabă decît de a le privi dintr-o perspectivă atemporală şi decontextualizată. Aceasta este "situaţiunea" de fapt şi de drept care se remarcă, la o primă aruncătură de ochi, la începutul mileniului al treilea. În ciuda prejudecăţilor de tipul celor care reduc America la biţi, iar Europa, la celuloză (precum teza transformării Americii în realitate mediatică), contextul cultural actual nu este un soi pur, necontaminat, de "locuri comune", ci mai degrabă un metisaj al mediilor, al genurilor şi al ide