Prologul caderii Fenomenologia duplicitatii presupune date foarte complexe. Santajul sau intimidarea au fost aproape intotdeauna marca sistemului totalitar. Precum colectivizarea, care a trebuit sa se adapteze la "conditiile din teren", racolarea viitorilor turnatori nu s-a putut face fara exercitiul persuasiunii viclene. Nimeni n-a devenit colaborator al Securitatii inainte de-a fi fost obiectul unor foarte temeinice note informative. Ispitirea viitorului turnator se facea in functie de profilul psihologic al subiectului: oportunist sau doar resemnat, naiv, poate faustic, fricos ori hamletian, delatorul cunostea vertijul caderii dupa o prealabila hartuire. Tentatiile veneau prin referinta la context: cel vanat de Securitate era convins de marginalitatea utila a conspiratiei. Pentru a fi induplecat, turnatorul din vizor trebuia mai intai sa fie indatorat. I se evocau circumstante presante, poate chiar originea nesanatoasa si antecedentele penale ale unor membri ai familiei, patriotismul solidaritatii si, eventual, avantajele castigate prin docilitate. Ratiunile negative (frica sau lasitatea) erau amestecate cu argumentele pozitive (emanciparea sociala sau calificarea profesionala), asa incat natura malefica a colaborationismului sa fie discret camuflata, sub teancul de file si mormanul de vorbe ale Securitatii. Confuzia riguroasa a termenilor, in zorii unui dincolo de bine si de rau, fata apoi acceptul. Odiseea parei putea incepe, sincopata fiind numai de remuscarile neputintei. Fara aceasta intelegere a gradatiilor sufletesti care preced prabusirea interioara nu putem explica nici fenomenul corelativ al marturisirii intarziate. Transformarea unui om liber intr-un turnator supus, incapabil de revolta ori zvacniri de luciditate, cere totusi timp. La fel, despovararea unei constiinte maculate de amintirea duplicitatii nu se produce automat, asa cum impacarea si usurare