Cladirea s-a incruntat spre mine cind m-am apropiat, si iedera a tresarit cind am ajuns la trepte. Acoperisul cobora abrupt spre gradina, ca un nas spart si refacut printr-o operatie nereusita. O scara micuta ducea spre o usa neagra, o nara urita gata sa ma inspire. Deasupra, o singura fereastra ramasese libera, restul fiind numai o masca de frunze miscatoare. Dincolo de ea, peste acoperisul cu doua virfuri ca doua sprincene ridicate cadea umbra uriasa a unui turn ce se pierdea printre nori.
M-am uitat la geamul acela, intrebindu-ma daca ma priveste cineva si am batut la usa.
- Ai venit, mi-a spus un servitor si m-a poftit inauntru.
Am vrut sa-l intreb de unde stia ca voi sosi, dar, dupa ce a iesit din holul mic in care se afla cuierul, nu l-am mai vazut niciodata. Asa era cu toti de-acolo, ii vedeai o singura data. Mai putin, desigur, domnul Mist.
M-a intimpinat intr-un costum cenusiu, coborind cu miinile in buzunar de pe scarile sculptate minutios. S-a sprijinit de o masuta de lemn cu o vaza si o floare uscata si s-a uitat la mine grav.
- Si asta s-a ofilit, ia-o de aici, i s-a adresat el unei femei.
Aceasta si-a plecat fruntea si a disparut cu vaza pe dupa un colt. Pe vecie.
Domnul Mist nu-si muta privirea de la mine. Coltul gurii sale era usor ridicat, fara sa-i lase riduri in obraji, si-si coborise o sprinceana alba intr-o expresie ce nu era nici amuzata, nici furioasa.
- Camera ta e la etaj, mi-a zis intr-un final. Are fereastra.
- Multumesc, i-am raspuns pentru ca asa mi s-a parut potrivit.
- Te-as servi cu un coniac, daca vrei, sa-mi povestesti cum a fost drumul.
Nu era foarte politicos sa-l refuz, desi nu avem multe de zis.
- Desigur. Acum?
Domnul Mist mi-a zimbit, buze vinetii deschizindu-se deasupra unor dinti albi,
