Exista multe tipuri de actiune. Cele mai multe: isterice. Unele reusesc: suspecte. Altele nu. Penibile. Dar ce au toate tipurile de actiune in comun este implinirea pe care ti-o da transformarea din spectator in actor.

Shakespeare n-a scris ca lumea e o sala de cinema si ca toti avem bilet. Caz in care am putea sa renuntam la delirul asta de carne prinsa pe-o umbrela de oase si sa devenim ceea ce spectatorul este de facto: un nod care vegeteaza intre ochi si urechi. Lumea trebuie sa fie o scena si noi toti - actori. Unii isterici. Altii suspecti. Cei mai multi, penibili. Dar vii. Ca umbrelele, nu ca umbrele. Bucatile de intuneric, oricat de late, se pierd in intunericul general. Pentru care nu inseamna nimic. Nu-l pot spori. Nu-l indesesc. Nu sunt nici pierdere, nici castig. Dar luminile cele mai plapande fac bine. Mie sigur imi fac. E o placere sa le fiu spectator. Asa, ca la Cannes, unde in sala sunt numai actori unu' si unu'. Luminile cat un cap de bold sunt ca niste gauri intr-o haina de care m-am plictisit. Si care justifica arderea ei.

Recompensa spectatorului e numai spectacolul in sine (pe care nu-l intelege pe de-a-ntregul). Covorul rosu e pentru actori. Spectatorii nu sunt nici macar in proximitatea lui, ci altundeva, imbulzindu-se inestetic in spatele fotografilor. Spectatorii premium.

Publicul nu are un public al lui. Si cred ca multi dintre noi ar trebui sa-i invidiem pe vacarii care au tras cu pistolul in trenul de pe cearsaf. La primele filme. Macar ei au avut o reactie.

Spectatorul roman nu este actorul roman ratat. Ca sa ratezi, trebuie sa fi tras macar un loz. Spectatorul roman nu se va recunoaste in acest text. Pentru ca el se considera critic. Calitate pentru care are toate calitatile: stie sa citeasca. Oameni care nu pot scrie o cerere fara sa se uite intr-un model il critica pe Joyce, la concurenta cu cei care nu reus