Printre lecţiile memorabile din perioada unei inexplicabile deschideri intelectuale din epoca timpurie a dictaturii ceauşiste s-a numărat şi volumul istoricului englez Barbara Tuchman, „Trufaşa Citadelă”.
Era o abordare complet novatoare a modului în care s-a făcut politică în perioada de maximă expansiune şi eficienţă a imperiului britanic - cea victoriană. Destinele naţiunii engleze erau gestionate şi direcţionate de o categorie de personalităţi extrase nu doar din aristocraţie de vârf a imperiului, ci şi din cea de merit, dar care aveau în spate importante realizări materiale şi patrimoniale. Politica se făcea ca o datorie de onoare faţă de ţară, fară remuneraţii sau beneficii de altă natură. Ba - mai mult - fiecare ministru bugeta din caseta proprie activitatea departamentului pe care-l conducea.
Evident că lucrurile s-au schimbat considerabil în lumea contemporană. Aristocraţia, câtă a mai rămas, îşi vede de castele şi de vânători, iar locul ei a fost luat de politiceni de profesie, cărora statul le asigură un nivel rezonabil de subzistrenţă. Nu mai este nevoie nici ca ei să plătească din buzunarul propriu angajaţii ministerelor. Într-o societate mai puţin aşezată democratic, precum a noastră, funcţia publică rămâne, inevitabil, principalul suport existenţial al majorităţii politicienilor. Nu doar atât ci, uneori, chiar o piedică în calea unei prosperităţi mult mai la îndemâna celor care optează prin alte domenii de activitate, de unde şi frustarea evidentă a unor lideri politici.
În România de azi nimeni, sau aproape nimeni, n-a apucat să facă politică dintr-un sentiment pur al datoriei care îi revine către societate în schimbul avantajului de a-i fi creat suportul material necesar acestui transfer. Singurul care a încercat şi mai încearcă - în opinia mea cel puţin - este preşedintele Partidului Conservator, Dan Voiculescu. Controversat în ex