Au fost citiva artisti de care m-am apropiat inca din anii inceputurilor mele profesionale, intre ei si Ion Gheorghiu, in atelierul caruia m-am aflat de citeva ori. intotdeauna plecam de acolo imbogatita, nu doar cu ceea ce vedeam, ci fascinata de atmosfera atelierului, de libertatea cu care dialogam, de faptul ca acolo era o alta lume decit cea de afara. Iar prima lucrare achizitionata in colectia mea a fost o Gradina suspendata de Ion Gheorghiu.

Admiratia, consolidata de-a lungul anilor, fata de arta lui Gheorghiu rezista si acum, la cinci ani de la disparitia sa. Am fost surprinsa inca din primii ani de remarcabila lui intuitie plastica, ce i-a permis gasirea echilibrului, a unui raport corect intre traditie si modernitate, de situare fara complexe in sfera artei ce dialoga de pe pozitii egale cu arta „lumii libere“. A fost o batalie cistigata, pe care, de altfel, nu cred ca si-a propus s-o cistige, dar de ale carei rezultate a fost cu siguranta constient.

Ion Gheorghiu a facut parte dintre artistii care au indraznit mult, fara a nega datele initiale de la care pornea. El le-a valorificat, a stiut sa puna in armonie lumi diferite, sa impuna in pictura sa o imagine ale carei surse le regasim in spiritualitatea noastra. A avut capacitatea de a extrage expresia unei modernitati descoperite aici, a regindit in spiritul epocii, intr-o sinteza proprie, complexitatea unei realitati. Format in traditia scolii romanesti de pictura, intr-una dintre cele mai nefaste perioade ale dezvoltarii ei, anii ’50, el reuseste, asemenea multora dintre artistii acestei epoci, sa intuiasca, mai mult decit sa cunoasca ceea ce se petrece in jurul sau. Considerat „formalist“ in perioada realismului socialist, el frecventeaza medii extrascolare pentru a studia si a afla ceea ce scoala nu-i oferea in acel moment.

A fost atras de traditia picturii interbelice,