Dupa ce-l congratulasem pe Andrei Gorzo, prezentindu-l cui se nimerea, numai pe jumatate in gluma, drept „cel mai talentat critic de film roman din secolul 21“, cind secolul abia incepuse, ulterior, in martie 2004, am scris un fel de drept la replica intitulat Problema lui Andrei Gorzo (Observator cultural nr. 210). Fiindca „cel mai bun dintre noi“ (translasem asupra noului coleg denumirea pe care i-o dadeam pe vremuri lui George Littera) „se amuzase“, intr-o cronica pulverizanta facuta filmului Kill Bill. Vol. 1, sa ma citeze de doua-trei ori polemic, insiruindu-ma printre „admiratorii“ vinovati ai lui Quentin Tarantino.
Vinovati fiindca „se dau de ceasul mortii“ spre a-i convinge pe altii si pe ei insisi ca, pur si simplu, filmul in discutie „merita vazut“. „Cu asta – scria A.G. – am o problema: problema se numeste snobism, iar problema cu snobismul se numeste nesinceritate“. „Snob“, adica „nesincer“, i-am semnalat totusi atunci colegului de joaca din tabloul nostru cu cotatii intitulat la acea vreme „Cei 7 care au speriat restul“ ceea ce mi se parea a fi propria sa „problema“. „Stiam ca are o problema – precizam acum doi ani si jumatate –, ca tot omul si profesionistul. Dar n-am facut din ea subiect de controversa, zicindu-mi ca e o chestiune de crestere in sens formativ, care se va resorbi de la sine.“ Nu pare sa se fi resorbit, ba intre timp „problema“ da din cind in cind semne – „rar, dar bine“ – ca ar fi un deochi sau o nevroza netratata. Am constatat-o pe parcurs, in cite o cronica precum cele dedicate ultimului David Cronenbreg, A History of Violence, debutului lui Tudor Giurgiu cu Legaturi bolnavicioase sau in alte prilejuri, cind Alex. Leo Serban a facut observatia aplicata textual (cu citat din Gorzo insusi) ca al nostru amic comun nu pare uneori a citi ideile cineastilor de pe ecranul pe care ei isi prezinta filmele, ci cumva, direct, din c
