Ca exista o coregrafie implicita in dinamica aparent haotica a dansatorilor dintr-o discoteca (un soi de expresivitate involuntara de grup) e o idee perfect in acordul teoriilor antropologiei performative. Intr-un limbaj mai putin pretentios-academic, e o idee in spiritul vremurilor noastre postmoderne, care cauta cultura de la marginea culturii inalte validate. Si, intr-adevar, ce poti descoperi, ca istorie socio-umana, urmarind o astfel de coregrafie instinctuala, e fascinant chiar si numai daca te gindesti la asta.
Si tocmai din acest motiv e putin ciudat ca Maria Baroncea si Eduard Gabia, autorii primei premiere a CNDB, 100% Dans, au gasit, intr-un final, o versiune atit de... lucrata de discoteca precum s-a dovedit piesa lor. Una din cauze e in mod evident prezenta mult prea multor dansatori/coregrafi profesionisti printre personajele povestii. Adevarat e ca nu multi oameni fara antrenament ar fi rezistat la un turnir de 50 de minute de miscare pe un ritm destul de alert, dar daca ideea a fost ca nu carecumva sa clacheze vreun dansator sub ochii spectatorilor, ei bine, ea n-a fost cea mai buna. Mai mult, piesa e in asa fel regizata, incit interpretii neprofesionisti nu fac figura aparte, iar lipsa lor de antrenament e ascunsa printr-o subtila strategie coregrafica.
Problema consta, de fapt, intr-o suprapunere de estetici: e o mare diferenta intre a urmari comportamentul (socio-antropologic) al oamenilor care ies de la metrou si a pune in scena iesirea de la metrou a unor actori, chiar daca ei depun eforturi de a se comporta precum oamenii obisnuiti. Miza experimentala a unei piese ca 100% Dans e anulata de nevoia creatorilor lui pentru un sens preexistent, de nevoia logicii artistice care, in ciuda intentiilor declarate ale coregrafilor, preceda si nu se naste odata cu privirea spectatorilor. Altfel spus, ceea ce-i lipseste spectacolului – al
