În sfîrşit, Comisia a publicat raportul decisiv pentru aderarea României, oprind numărătoarea la 1 ianuarie 2007. Formal vorbind, mai rămîne co-decizia Parlamentului European şi acordul final al şefilor de state adunaţi în Consiliul European de iarnă. Dar Comisia avea cuvîntul decisiv, fiind instituţia însărcinată cu monitorizarea României. Doar o tîmpenie catastrofală în plan intern ar putea să schimbe ceva în Parlament şi Consiliu. Ceva emoţii mai vin dinspre cele cîteva state care nu au ratificat Tratatul de aderare, incluzînd aici Franţa şi Germania, dar, întrucît au susţinut pînă acum că aşteaptă acest raport al Comisiei, ar trebui ca procedurile să se termine la timp.

E timpul pentru un scurt bilanţ. Riscăm ca asta să fie o săptămînă istorică şi să treacă pe lîngă noi în enervări provocate de aglomerarea francofonă şi alte chestiuni pe care le vom uita repede. Cred că este momentul să dăm cezarilor ce le aparţine şi să recunoaştem că între 1999 şi 2007 România a reuşit ceea ce puţini credeam atunci că se poate întîmpla. Văd că acum se naşte moda să scrii despre cît de mult vom avea de suferit şi cît vom plăti aderarea. E şi asta o contrareacţie la euroentuziasmul atît de nedilematic de pînă acum. Una peste alta, Uniunea Europeană are meritul de a fi un experiment istoric care a reuşit să dea anumitor societăţi impulsul şi banii necesari pentru ieşirea din subdezvoltare. Mă refer aici la Spania, Portugalia, Irlanda, Grecia. Nu e cazul să trecem de la extaz la agonie, fără să plasăm costurile şi beneficiile în perspectivă comparativă. Iar beneficiile vor fi indubitabil mai mari.

Cînd au fost făcuţi primii paşi, în 1997-1999, acest moment părea iluzoriu. Inflaţia se măsura atunci în trei cifre, se făceau liste brambura cu întreprinderi mamut care trebuiau închise; PRM, PDSR şi minerii ameninţau cu revolte de stradă; ţărăniştii şi democraţii se cer