Reflectez de mult asupra creştin-democraţiei, marea absentă din arena publică a "noii" Românii. De ce nu a inspirat creştinismul o acţiune politică asumată de electorat? Nu susţinem, într-o difuză vulgată, că "ne-am născut creştini"? Nu avem orgoliul (inocent) de a ne lăuda cu religiozitatea acestui neam, ca semn că relaţia cu Dumnezeu ne întemeiază identitatea colectivă şi marchează destinul fiecărui român, fie acesta om de rînd, lider vremelnic, slujitor al altarului sau al culturii naţionale? Da, de multe ori da. Avem şi noi, ca orice popor care a primit Evanghelia, un mesianism rezidual. Ni se pare, în ceasurile bune sau rele, că putem conta pe sentimentul elecţiunii. Cum se explică, atunci, lipsa unei doctrine politice şi a unui proiect de societate care să celebreze spiritul Revelaţiei fără să cadă în parodia populistă a Maglavitului, fără să se opună modernităţii (parţial neconsumate) sau "Europei" în care - după cîtă muncă irosită! - sîntem finalmente "integraţi"?
O primă explicaţie stă - cred - în chiar faptul că nu am depăşit modernitatea. Nu trăim apusul Iluminismului, aşa cum se întîmplă în democraţiile centenare ale Occidentului. Democraţia a răsărit înainte de comunism şi a fost distrusă pe durata dictaturii roşii, iar ce avem de 16 ani încoace e mai curînd "original" decît autentic. Dacă am fi bifat febrilitatea anticlericală, bătăliile pentru laicitate sau dacă am fi asumat deja revoltele mentale postbelice, am fi fost, poate, mai receptivi la înţelepciunea perenă a Tradiţiei. Din cauza parantezei totalitare, noi preluăm însă anacronicele programe "transgresive" ale anilor â60, ceea ce explică pe undeva atmosfera năucitoare în care ne mişcăm.
Aş mai nota un motiv: acela că Biserica majoritară nu s-a despovărat de colaborarea unora dintre feţele sale cu regimul comunist. Creştin-democraţia nu poate înflori decît într-un Stat liber, c
