Din ce a scris după 1990, Nicolae Breban este mai interesant ca eseist şi memorialist decât ca romancier. Ficţiunile brebaniene sunt din ce în ce mai grav afectate de două defecte: tezismul temelor reluate cu obstinaţie (relaţia maestru-ucenic în contextele de putere) şi logoreea exasperantă a personajelor. Să fie oare Pândă şi seducţie (1991), scris mult înainte de 1989, ultimul roman lizibil al lui Nicolae Breban? După încheierea unei trilogii, Amfitrion (1994), scriitorul s-a angajat în construcţia unei tetralogii, din care au apărut primele trei volume: Ziua şi noaptea (1998), Voinţa de putere (2001) şi Puterea nevăzută (2004). Din cele şase volume masive de proză nu am reuşit să citesc în întregime decât unul, deşi am înregistrat şi alte tentative de lectură. Nu neg că aş putea fi eu principalul vinovat, dacă n-aş şti că, la o jumătate de an după apariţia celor trei volume din Amfitrion, dna Geta Dimisianu căuta, la un salon clujean de carte, dintr-o simplă curiozitate, cititori ai vastei naraţiuni în integralitatea ei şi nu a găsit până în acel moment decât trei: Doina Uricariu (redactorul de carte), Gabriel Dimisianu şi Alex. Ştefănescu. Pe mine mă prinsese undeva spre sfârşitul primului volum (unde, spre ruşinea mea, am rămas până astăzi) şi nu am putut intra în clubul simbolic, atât de select, al cititorilor total devotaţi prozatorului şi după 1990. (O fi având astăzi acest club al cititorilor care au citit în întregime opera publicată până acum de Nicolae Breban mai mult de zece membri?) În schimb, cărţile de interviuri (Confesiuni violente şi Utopia tangibilă, ambele din 1994), de eseuri (Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, 1997, Riscul în cultură, 1997, reeditate de două sau trei ori), iar apoi cele de memorialistică (Memorii I, 2003, II, 2004, III, 2006) m-au cucerit şi m-au menţinut treaz până la capăt. Ba chiar m-au determinat să-mi schimb prefer