Ne-am format un reflex din a crede că fiecare nerealizare sau fiecare realizare însoţită de dificultăţi din existenţa noastră istorică se datorează aproape exclusiv unor cauze de ordin exterior: duşmănie, competiţie, invidie, subapreciere.

Datorită acestor cauze noi, românii, trebuie să luptăm mai mult, să cheltuim mai multă energie şi resurse decât alţii în atingerea oricărui obiectiv. Unirea noastră ca naţiune nu s-a putut realiza firesc, dintr-o dată. A fost nevoie de tertipuri care să înşele vigilenţa celor care nu doreau o Românie puternică pentru ca în locul a două principate slabe, şi doar ingenioasa dublă desemnare a lui Cuza ne-a adus la liman. Marea Unire a fost posibilă abia după ce am încercat o pace separată cu nemţii, pentru ca apoi, când aceştia au fost la strâmtoare, să întoarcem armele şi să profităm de căderea aliaţilor săi. Aceeaşi întoarcere a armelor, cu conotaţii negative în morala istoriei, ne-a adus, in extremis, recuperarea Ardealului, dar şi predarea definitivă a Basarabiei.

Aproape întotdeauna am fost nevoiţi să jucăm pe muchie de cuţit, să renunţăm la principii în favoarea altora şi să obţinem, până la urmă, ceva decât nimic. Pare un soi de blesteme, pe care evoluţiile de după 1990 n-au făcut decât să-l confirme. Ultimii iesiţi de sub cizma dictaturii locale naţional-socialiste, ne-am dobândit libertatea prin cea mai sângeroasă de nepaşnică dintre revoluţiile estului. Am pierdut rapid avantajul acestei victorii prin turbulenţe care au însoţit mineriadele.

Primul nostru obiectiv internaţional - Consiliul Europei - ne-a solicitat eforturi incredibile, în faţa ostilităţii şi dezamăgirii cu care am fost trataţi. Am pătruns într-un for de drept ultimii, şi condiţionaţi, monitorizaţi. Mult mai lesnicios a fost parcursul ruşilor, pe care nu-i califică aproape nimic, în afară de statutul lor de mare putere. A urmat apoi competiţi