In 1990, cind am ajuns pentru prima oara in Statele Unite, la International Writing Program din Iowa, unde am fost impreuna cu Mircea Cartarescu, am auzit prima data despre „moartea literaturii“: o tema deja infirmata la acea ora, dar care mi-a schimbat radical felul cum am gindit ulterior locul literaturii in lumea de azi. Brusc, am inceput sa percep epoca „vidului“, a divertismentului, a literaturii-marketing, a publicitatii dominatoare etc., adevaratul aer al timpului meu.
Nu, literatura nu murise (m-au consolat prietenii mei scriitori care traiau de ceva vreme in Occident), doar ca ea se mutase spre universitati unde multi dintre creatorii ei predau creative writing. Nimeni nu se mai dadea peste cap ca sa cumpere o carte, best-seller-urile asteptau linistite in rafturile unor librarii incintatoare, in trenuri se citeau thriller-e, abandonate pentru calatorii urmatori, iar in case nu prea mai existau biblioteci, ci doar citeva carti de sfaturi, astfel incit sa nu faci in viata un singur pas neprotejat. Emisiuni literare nu dibuiam pe canalele de televiziune americane, si chiar in Franta (voi descoperi peste zece ani), tara cu bune programe de sustinere literara, ele sint tot mai impinse spre miezul noptii.1
Bovarismul scriitorului, obisnuit din comunism sa aiba cititori si (de ce nu?) sa fie respectat, daca nu chiar iubit, a incetat sa ma mai roada din noaptea de 12 septembrie, la ora 21.00, atunci cind am vazut in Haus der Berliner Festspiele din Berlin, in cadrul sectiunii „Kaleidoscop“ a celei de a sasea editii a Festivalului International de Literatura, un amfiteatru intreg aplaudind-o in extaz pe Doris Lessing, anuntata de directorul festivalului, Ulrich Schreiber, si prezentata de Alberto Manguel. Virsta inaintata n-a impiedicat-o pe Doris Lessing sa ajunga la Berlin, nici sa faca o lectura publica din carti recente. Era o atmosfer