Romania se integreaza nu doar mediocra, ci si impotriva vointei principalilor finantatori ai establishment-ului, retinere exprimata public de reprezentantii lor de varf din afaceri, partide si presa. In ziua ultimului raport de tara, pe 26 septembrie, au fost pe nedrept uitate figurile voievodale ale marilor eurosceptici (sau antireformisti) de acum doi-trei ani. Sa la acordam, chiar si cu putina intarziere, cuvenita atentie.

Mi s-a povestit de curind cum liderul PC, Dan Voiculescu, expediase cuiva, prin 2004, un ravasel cu urmatoarea rugaminte: "nu vreti voi sa va finantam noi o dezbatere pe tema amanarii aderarii Romaniei la UE?". Contextul era urmatorul: Romania tocmai incheia, sub guvernarea Nastase, negocierile de aderare.

De atunci, devenea clar ca surubul eruopean incepea sa se stringa ireversibil si sa limiteze spatiile de manevra ale oligarhilor care inflorisera sub PSD. Integrarea devenea o chestune de luni.

La nivelul Comisiei Europene circulau inca pe atunci informatii si opinii contradictorii. Ba ca Romania si Bulgaria n-ar fi pregatite in 2007, si ca ar fi mai bine un 2008, ba ca o amanare le-ar reteza celor doua tari elanul reformator. Pe acest fundal cetos, in Romania se intimpla ceva ciudat. Cine erau avocatii amanarii aderarii Romaniei la UE? Nostalgicii comunisti, nationalistii, stinga?

Nu. Erau, in mod paradoxal, din zona liberala si de afaceri, oameni care ar fi trebuit sa impinga Romania inainte, sa-i forteze modernizarea asa cum facusera pasoptistii ardeleni intorsi de la scolile apusene.

Asta nu l-a impiedicat, fireste, pe Dan Voiculescu sa-si motiveze in august 2006 decizia de a ramane la Guvernare invocand ipocrit tocmai argumentul luptei pentru integrarea in UE. Si lupta, pe viata si pe moarte, a pornit-o in Parlament, unde PC s-a transformat rapid in campionul gesturilor anti-refo