Viata petrecuta in lumea arhivelor, a bibliotecilor mari si a depozitelor de manuscrise, periodice si carti vechi lasa urme inconfundabile pe chipul cercetatorilor. Fata li se impregneaza de o paloare galben-cerata, privirile le sunt usor buimace sau dau de inteles ca nu pricep nimic din ceea ce vad in imediata realitate. Trupul lor se masifica usor-usor, pierzand din elasticitate, dobandind o moliciune de amintire traita in voluptate. Lumina zilei pare a le produce o mare tristete: ceea ce se contura ca fiind viu si palpabil in sala de biblioteca se destrama si dispare. Cartea in care vor aduna rodul cercetarii lor de ani de zile nu va fi decat o palida copie a realitatii pe care au trait-o, simtit-o, pipait-o in timp ce rasfoiau ziare vechi, insemnari zilnice scrise de mana, epistole oficiale sau particulare.
Scufundarea in lumea aceasta, mirifica si in acelasi timp periculoasa, a altor vremi si, mai ales, a culiselor ei din viata zilnica produce un fel de refuz al prezentului. Nu stiu cat de bine li se potriveste poetilor expresia "a fi cu capul in nori", cunoscand eu multi poeti bine ancorati in freamatul pragmatismului social si mai putini dintre aceia care sunt rupti de el, dar am vazut multi cercetatori atat de dusi in lumea aia a umbrelor, incat nu au nici cel mai banal simt practic. Bunul meu prieten Ioan Lacusta este un argument al afirmatiei mele: ajuns in 1972, dupa absolvirea facultatii, la Magazin istoric, a ramas acolo pentru a primi, dupa 34 de ani de munca, un salariu pe care l-ar refuza si-un nescolarizat. Dar pe "mesterul", cum ii spuneam in facultate, nu l-am auzit niciodata vaicarindu-se, nu l-am simtit cu o zdramita de invidie sau cu o inflexiune vindicativa in glas. Dumnezeu probabil l-a asezat intr-un loc care se potriveste firii sale pentru ca asa l-am si cunoscut la inceputul studentiei mele, in 1970: bland, asezat, cu o maturitate