Autoportretul disimulat a disparut demult, artistul nu se mai strecoara in imagine subreptice, in diverse deghizari, solicitand complicitatea privitorului pentru a fi descoperit, ci se propune pe sine insusi ca subiect dominator in tot ceea ce intreprinde. Desi categoria autoportretului a devenit oarecum inoperanta, de vreme ce tot ceea ce produce astazi un artist are relevanta autobiografica, e imposibil sa te lipsesti de ea.
In anii '80, in pictura Roxanei Trestioreanu figura umana aparea ca reductie anatomica tragica si ca ecorseu. Imaginile erau puternic plasticizate intr-o cromatica stridenta, participand la ultima izbucnire expresionista a secolului pe sfarsite, care se manifesta, in ciuda cortinei de fier, atat in vest cat si in est. Ca parte a generatiei ei, Roxana Trestioreanu traia blocajul ultimului deceniu comunist, reorientandu-se spre spatiul interior si propria individualitate, situatie pe care Magda Carneci a analizat-o in detaliu.
Dupa 1990, Roxana Trestioreanu raspunde foarte prompt noilor provocari artistice. Fotografia incepe sa ocupe un rol primordial in sintezele ei plastice si se intersecteza cu obiectul, instalatiile si actiunile sustinandu-se reciproc. Tema autobiograficului invadeaza toate nivelele expresiei plastice. Propria-i imagine fotografica devine suportul unui registru intins de interpretari. Inconjurata de dantele, poate fi retro si feminina, hasurata impulsiv poate fi dramatica, chiar daca procedeul nu e nou. Jongleria cu corpul trimite la etosul suprarealist. Tot de inspiratie suprealista este si colajul cu fragmente de planse anatomice, atunci cand autoportretizarea coboara in visceral. Labirintul psihic este evocat la propriu de un obiect labirintic. Autoportretele ei nu sunt insa o introspectie autista. Tine de paradoxurile momentului faptul ca artistul se exhiba pe sine la tot pasul si ca, in acelasi timp, a
