Il stiam din adolescenta pe Danut Goanta. Si timp de trei decenii, in care s-a-ntamplat sa nu ne vedem si cate cinci-sase ani la rand, el mi-a ramas la fel de drag si apropiat ca atunci. Stateam ore-n sir acasa la el tragand muzica pe magnetofoane primitive, ascultandu-l cum povesteste, cu umorul lui englezesc ce-avea sa devina proverbial, tot soiul de lucruri haioase, discutam despre literatura americana, pentru care avea o mare pasiune... Fie-mi permis ca, dupa un sir de articole pur politice (Dumnezeu stie daca bune sau rele, corecte sau gresite: reactiile mele la ce se-ntampla in tara asta sunt de animal ranit, care stie ca a pierdut deja lupta si asteapta lovitura de gratie), sa adaug si unul pur si simplu trist, trist din cale-afara.
S-a intamplat ca in aceeasi zi sa dispara doi oameni pe care i-am cunoscut: Dan Goanta si Virgil Ierunca. Despre al doilea s-a ridicat intreaga suflare romaneasca sa scrie ca despre un erou si chiar un sfant.
Si pe buna dreptate. Bietul Danut Goanta n-a avut insa parte de evocari si discursuri. A disparut discret, asa cum a trait. Dar in ordinea subiectiva a mintii mele, el este mai important, pentru ca pe el l-am iubit. Nici un maestru intelectual, nici un idol si nici un binefacator nu pot rivaliza, in absurda si uman-prea-umana arhitectura a inimii noastre, cu prietenii din copilarie sau adolescenta, cand nu inteligenta, eruditia, reputatia aproapelui nostru contau, ci pur si simplu acea compatibilitate adanca, dezinteresata, nediscriminatorie intre doi oameni, pe care-o numim prietenie.
Cand timpul creste-n urma ta, anii devin tot mai asemanatori unii cu altii. Totusi, imi voi aminti mereu de acest 2006 ca de anul in care mi-am pierdut prietenii. Crezusem intotdeauna ca maturizarea, "toamna vietii", cand ai trecut de jumatatea de veac pe pamant, este epoca in care culegi roadele stradaniei tale de decenii
