„Auzi cuvintele pentru prima data si le rostesti pentru prima data.“ Asta credea Vincente Minelli ca face omul pe scena. Dar ce stia el? Dan Goanta a fost pe scena pina vineri, 29 septembrie. N-a tinut nimic pentru el. Toate cuvintele pe care le-a auzit pentru prima data, ni le-a rostit si noua. Erau adesea cuvinte despre idei, oameni, fapte, lucruri, intimplari, tilcuri si taine pe care le stiam si, evident, credeam ca le pricep. imi intelegeam greseala de-abia cind le rostea el.
De pilda, „natarau“. Ca in „Hancu, esti un natarau“. in fiecare zi, in fiecare clipa pe care i-a lasat-o Dumnezeu, Dan a auzit toate cuvintele pe care si altii credeau ca le aud, si mindri mai erau. Plus multe altele pe deasupra. Apoi a scris piesa si a jucat-o. Unde a putut si cum a putut. Ca de putut, Gwantser (asa semna e-mail-urile) putea in fel si chip. Iar scena n-avea nici o importanta. Pagina de ziar sau studio de radio, televiziune sau cenaclu, sedinta de redactie sau sala de congres, bufet de cartier sau receptie la Waldorf. Ori statie de autobuz, pe furtuna – ca bani de taxi, nema. Adica s-ar fi gasit si de taxi – dar erau altele cu mult mai importante. Copiii. Familia. Cartile. Revistele. Discurile (mormane).
Mincare, chirie, haine, pantofi, tigari, sprit, treburi din astea. Si-apoi, in taxi nu poti vorbi ca lumea. Pe o ploaie orizontala, cu lapovita, de-aia care iti ciuruie fata si-ti intra simultan in ochi, nas, git si urechi – da, e cu totul altceva. Iar tuica fiarta o intelegi (metafizic, ideologic si medical) doar ud leoarca, dupa o vijelie. intr-o circiumioara curata, unde e cald. Si bine. Ciorba de burta cu ardei si smintina, ceafa de porc (neaparat), vinul casei, papanasi, cafea turceasca. Si ris. Mult. Mult. „Hancu, sintem niste natarai. Pentru ca sa traiesti. Noroc.“ Multumesc, Maestre. Dane. Frate. Bre. Dragul nostru, drag.
Nu i-am s