M-am inscris la sectiunea despre Mircea Eliade a Congresului de istoria religiilor de la Bucuresti cu o oarecare timiditate: ce sa caut eu printre istorici ai religiilor, mi-am zis, care sigur vor discuta foarte tehnic vreo carte a lui Mircea Eliade, sa zicem cea despre samanism, in comparatie cu opiniile si cartile lor. in realitate, nu a fost, insa, asa. Participantii s-au referit mai mult la persoana lui Eliade, la relatiile cu el si doar la concepte generale eliadesti, fara tehnicitati deosebite.
In mod neasteptat pentru mine, sectiunea despre Eliade a fost cea mai lunga dintre toate, semn ca aici numarul de participanti a fost cel mai ridicat. Totusi, cei trei organizatori romani nu prea s-au aratat la reuniuni, lucru de inteles, mi-am zis la inceput, data fiind prezenta lor necesara (si) la alte sectiuni. Mai tirziu, am incercat sa gasesc semnificatia mai profunda a acestui ciudat joc de prezenta/absenta.
- Jocul prezentei
si al absentei
Cum stim, congresul a inceput spectaculos la Ateneu, gratie prezentei, subliniate de scurte dar foarte bune luari de cuvint, a presedintelui Basescu si a ministrului culturii Iorgulescu; ambii au vorbit despre Mircea Eliade ca figura inaugurala a istoriei religiilor in Romania. in putine locuri unde am mai tinut asemenea congrese am fost intimpinati la acest inalt nivel, a marturisit mai tirziu cineva dintre organizatorii straini. Deschiderea trebuia sa arate ca Romania vrea sa reinnoade un fir rupt de 50 de ani de comunism, desi acest fir nu a fost niciodata „intins“ oficial caci, sa nu uitam, Mircea Eliade nu a avut niciodata, nici in Romania democrata, pozitia oficiala de profesor de istoria religiilor. Acest fir a fost „intins“, in fapt, numai in ultimii ani, si pe cont propriu, de o mina de tineri romani entuziasti, cu studii si relatii in Occident, in primul rind de Eugen Ciurtin, Mihaela T
