Ma intorc la povestea cu flacarile din Halkidiki. Dupa o noapte intreaga petrecuta ba pe malul marii, ba pe marginera drumului, moralul nu ne era prea ridicat. Autoritatile locale, pe care le apelaseram la numarul de urgenta, ne sfatuisera sa ramanem pe plaja. Cate un echipaj de politie ne intreba in fuga daca need help si ne parasea la fel de grabit. Spre dimineata, copiii incepusera sa dardaie de frig in patuturile improvizate. I-am mutat in masini. Apoi, ne-am luat inima in dinti si, putin dupa ora 6, l-am sunat pe patronul agentiei turistice din Bucuresti. A intrebat iritat daca am vazut cat e ceasul. Cum Dumnezeu sa nu fi vazut, ca statuseram toata noaptea cu ochii pe cadrane! Taman de aceea nici nu incercasem sa sunam mai devreme. Nu stia nimic despre incendiile de paduri si, oricum, ne-a asigurat ca nu are nici o obligatie. Daca lucrurile se adeveresc - spunea el -, este un caz de forta majora si singurele in masura sa ne rezolve situatia sunt autoritatile grecesti. Ce ne ramanea de facut?
Ca orice grup romanesc care se respecta, ne-am impartit in doua tabere antagonice. Unii sustineau sa ramanem pe marginea drumului, ca un repros viu in fata vicisitudinilor, altii sa ne intoarcem la hotel, sa vedem macar cu ochii nostri ce s-a intamplat. Au invins cei din urma. Aveam sa descoperim ulterior ca patronul isi strecurase printre turisti o colaboratoare a firmei, cu dubla cetatenie si comportament asijderea, care ne livra sugestii primite de la centru. Pruncii gasisera intre timp si un nume nou agentiei. Ii spuneau "Hell Holliday".
Am gasit hotelul intreg, dar imprejur o atmosfera apocaliptica. In spate, instalatiile barului si piscinei arsesera. Padurile din apropiere erau calcinate. Televiziunea greceasca pomenea in reportaje de "Biblikos catastrofis". Cerul era inecat in fum, de sus ningea cu funingine, aerul era de nerespirat. Ne-am inghesuit di
