Cred că nu e epocă, la noi, alta decît vremea dintre războaie, căreia să i se potrivească mai bine blazonul finalităţii fără scop. Oamenii timpului, scriind, îşi tratau motivele ca pe pretexte şi opera ca pe chemarea la reacţie. Un strigăt din mersul veacului. Între asemenea acute aici revoltate, colo entuziaste, iscate uşor, dintr-o nevoie de a polemiza, de a dezbate, de a trăi jucînd idei, şi pariind pe cartea lor, cum literatura noastră n-a mai cunoscut, stă şi cartea lui G.M. Zamfirescu din '38, de la Fundaţia Pentru Literatură şi Artă "Regele Carol I", Mărturii în contemporaneitate. Procurat dintr-un anticariat pătrat, la parterul librăriei Academiei. Calea Victoriei, lîngă Zlătari.
O poezie de extreme sincerităţi, uşor fanată astăzi, dar nu fără delicii pentru cei ce gustă genul înţepător. Bunăoară, despre memoriile unei actriţe: "Rar am întîlnit un suflet mai pauper şi o viaţă trăită mai inutil. Dacă e adevărat că paradisul va fi al celor săraci cu duhul, cu siguranţă că autoarea volumului de amintiri - volum pe care l-am lăsat pe o bancă din grădină, ca pe un plic fără adresă - se va întîlni în cer cu oile, cu hulubii şi cu cărăbuşii." Frumos spus, şi rău, predică de popă tînăr.
Unele bucăţi sînt probe de argumentare, procese ale unei singure cauze: teatrul. Şi inventarul de întîmplări pe stil vechi, în care intră, mişcîndu-ne fotoliul de spectatori cam fără drept de veto, "căderea" unor piese. Şi, deopotrivă, căderea - temporară... - a unor idei. Teatrul pentru muncitori care "va trebui să-l caute pe spectator la el în mahala" e-un sîmbure de artă în stradă într-o pulpă de propagandă. Spune, convins, G.M. Zamfirescu (deşi istoria o să-l infirme, nu peste mult): "Arta, oricît ar fi ea de relativă, nu se gustă din ordin!". Mai departe, urmează, arătînd că spectatorul e-un tip anume de om, şi că, artisticeşte vorbind, publicul este,
