Mirela Stănciulescu s-a făcut cunoscută ca traducătoare. Traducerile sale - din portugheză: José Saramago (Pluta de piatră), Augusto Abelaira (Bunele intenţii) şi din engleză: Joyce Carol Oates (Oameni de preţ), Jan Willem van de Wetering (Intrus în Amsterdam) etc. - se remarcă prin competenţă profesională, subtilitate şi bun-gust. O adevărată demonstraţie de virtuozitate stilistică a constituit-o traducerea romanului lui José Saramago, Pluta de piatră, care cuprinde multe pagini poematice, de o frumuseţe barocă.
După ce şi-a folosit talentul literar pentru a reconstitui în spaţiul culturii române creaţii valoroase ale unor autori străini, Mirela Stănciulescu a hotărât să se prezinte în faţa cititorilor cu un roman propriu, Copilul de foc, care are toate şansele să-i cucerească pe critici şi să devină în acelaşi timp un best-seller. Romanul, un Love story românesc, mai puţin melodramatic însă şi mai compatibil cu ideea de literatură bună decât cel american, aduce în prim-plan două personaje greu de uitat: un mare muzician, Matei Visarion, aflat la apogeul carierei sale, împovărat de propriul său succes, şi o femeie mai tânără decât el (totuşi nu foarte tânără), Roxana Calinderu, care a visat cândva să devină pianistă, dar care s-a resemnat de-a lungul anilor să ducă o viaţă ternă (lucrează la Vamă, creşte singură un copil, Mihnea, nerecunoscut de tatăl său etc.). Iubirea lor face parte din categoria iubirilor imposibile, pentru că Matei Visarion este legat printr-o căsătorie veche, intrată în mitologia lumii muzicale, de o femeie întrutotul respectabilă, căruia nu are ce să-i reproşeze, iar Roxana Calinderu se află în momentul nesperat al biografiei ei când tatăl copilului, Marian Vişoiu, un bărbat energic şi prozaic, considerat o vedetă TV, se hotărăşte să se întoarcă la ea şi să-şi asume paternitatea asupra lui Mihnea.
Dragostea celor doi