De cate ori trec pe Podul Basarab, am senzatia ca ma intorc in timp cu un veac-doua. Ma fascineaza probabil geometria structurii de otel, pavajul de lemn, obisnuit candva si in oras, pe ulitele mai mari si mai importante, scarile tocite si aparent nesigure.
Totusi, vechimea acestui element al scenografiei imaginatiei mele abia depaseste un secol. Din punctul de vedere al constructiei insa, problema a fost mai complicata.
Ideea construirii acestui pod isi are punctul de plecare in anul 1892, cand Emanoil Protopopescu-Pake, orientandu-se dupa modelul parizian, a decis trasarea "bulevardelor de centura", numite in nomenclatorul bucurestean "sosele". Atunci au aparut cunoscutele sosele Mihai Bravu, Bonaparte, Basarab, Panduri, Viilor etc. In ceea ce priveste Soseaua Basarab, care trebuia sa continue mai vechea ulita Basarab, edilii sau confruntat cu problema continuitatii, cauzata de prezenta Garii de Nord si a liniilor de cale ferata. Acestea formau o bariera care putea fi strapunsa doar subteran sau aerian, traficul intens nepermitand o continuare simpla, peste linii. Cum un tunel era si costisitor, si inestetic, a fost si de data aceasta adoptata o solutie folosita de edilii parizieni: construirea unui pod; care nu a fost metalic, ci de caramida, cum vedem si in fotografia alaturata. Nu era o constructie urata, totusi avea un aer vetust. Pe de alta parte, era doar un pod pietonal, o pasarela. In plus, a constituit si o gatuire a traficului pe calea ferata, mai cu seama dupa edificarea Romaniei Mari.
Urcarea pe tron a lui Carol al II-lea a insemnat si decesul vechiului Pod Basarab, care a fost inlocuit cu pasarela metalica pe care o vedem si astazi si care, trebuie sa subliniez, la vremea respectiva, a reprezentat doar o solutie provizorie, determinata de extinderea Garii de Nord. Un pod adevarat, pentru pietoni si pentru traficul mijloacelor de trans
