IN MEMORIA LUI VLADUT Oplimbare prin oras cu treburi de la un birou la altul pe strazi intesate unde soferi nervosi sau doar grabiti freaca ambreiajele si claxoanele. Masini, telefoane mobile, agitatie. Oameni multi. Zambitori, relaxati sau stresati. Haine colorate, stralucitoare, de marca sau de bazar. Birouri, lucratori preocupati de treburile lor zilnice: cafele, telefoane, faxuri, calculatoare, hartii si rafturi pline cu dosare. Un drum cu o masina neautohtona, care si-a pierdut identitatea sub galbenul lamaiu de taxi. Apoi o terasa ce si-a lasat mesele pe-afara in toamna. Comanda: un suc, o ciocolata calda... si un mare zambet intins pe o fetisoara de copil.
Nimic neobisnuit pana acum. Doar o insiruire banala a rutinei zilnice. Pana ajungi la acel zambet. La chipul care savureaza intens fiecare moment. Apoi o plimbare pe plaja. Aceiasi ochi zambitori imbratiseaza marea ca pe un prieten necunoscut pana acum. Un tobogan... si fericirea curge nestingherita in sufletul copilului. Niste fleacuri. Nimic nou, nimic din care banalul sa lipseasca... pana vezi incantarea ce s-a asternut pe acel chip la intalnirea cu neinsemnatul. Cu rutina ce ni s-a furisat ca un prieten meschin in minte si apoi in suflet, pustiindu-ne de trairile momentelor banale, dar placute. Ne-a lasat sa traim intens doar neplacutul, enervantul, ca tratament profilactic pentru a nu cadea de tot in amorteala.
Pentru copilul al carui chip radiaza totul e nou. Si zarva orasului, si terasa, si plaja. si sucul, si paiul care da sa iasa din sticla, si intrebarea "Ce doriti sa va aduc?". O alta lume pentru el, o lume din care nu a putut gusta pana acum. Nu stie cum e, dar i se pare minunata. Pentru ca este lumea la care el nu are acces. Acolo de unde vine sta mai mult in zdrente. Doar la scoala imbraca singura haina mai acatarii. Acolo nu are nici tobogane, nici terase... ce sa mai vorbim despre
