Ori de cite ori vine vorba despre cistigatorii Premiului Nobel pentru literatura, comentariul cel mai des auzit face referire, invariabil, la caracterul decisiv al criteriului politic in desemnarea laureatului. Asa s-a intimplat cu Alexander Soljenitin si cu Ceszlaw Milosz, cu J.M. Coetzee, Imre Kertesz si, ultimul pe lista, Orhan Pamuk. Desi la prima vedere suna ca o acuza – categorica, nedreapta si simplificatoare – la adresa discernamintului membrilor juriului, o asemenea afirmatie nu e cu totul lipsita de temei. Lista laureatilor Nobel cuprinde destule nume „meteorice“, care nu au avut nici inainte si nu au dobindit nici ulterior o relevanta culturala autentica, in astfel de cazuri motivatia acordarii prestigiosului premiu fiind de natura eminamente politica. Asa se explica, probabil, prezenta unor autori, cvasinecunoscuti azi, si absenta altora, infinit mai valorosi.
Exceptiile nu stirbesc insa stralucirea reala a Premiului Nobel de vreme ce, desi principiile corectitudinii politice nu i-au lasat indiferenti pe membrii juriului, valoarea estetica a fost rareori neglijata. Cel mai adesea, politicul a fost un pretext de a aduce in prim-plan autori apartinind unor culturi ex-centrice, ale caror opere – scrise in limbi de circulatie restrinsa – nu sint cu nimic mai prejos decit cele ce apartin canonului occidental. Un pretext si, in acelasi timp, o sansa de a scoate dintr-un anonimat ingrat – determinat de „motive obiective“ cum ar fi pozitia geografica, limba, religia, structura social-politica s.a. – valori culturale incontestabile ale lumii in care traim, valori pe care altfel le-am ignora fara sa realizam macar cit de mult pierdem.
Orhan Pamuk nu este citusi de putin un autor necunoscut, nici unul care-si datoreaza notorietatea incontestabila atitudinii sau actiunilor sale politice.
In ultimii ani, scriitorul turc a primit nenu