Covoare, glii verzi...

Urc şi cobor, cobor şi urc pe Istriţa, scara mea de pajere.

Trăiesc pe-aici cum demult m-a văzut zăganul, vulturul cu privirile-i

agere.

Temple-au fost pe Ciuhoiu, pe Gruiu Dara, chiliile de reculegere şi retragere,

Magii multor ordine, iniţiaţi sacri aducându-şi ofranda,

Dava de temei a ţării mele Dacia - Caucalanda.

Este locul Ochiul Boului, urmă de sanctuar

Cu stema zimbrului vârtej în fruntea bivolului statuar.

între aceste pietre m-am întors să rog zeii mei, strămoşii Călători pe Nori.

Aurele şi numele lor furate le poartă astăzi sfinţii bizantini, minori.

Aici mă aşez în genunchi mai copleşit de crezul meu decât orice creştin

în beatitudinea miresmelor de plante mai tari decât orice vin.

Seara, când soarele se face un bujor purpuriu în glastră,

De jos, din Câmpi Gherghiţei, dealul se vedea lungă navă albastră.

Dorul, durerea de simţire, arzătoare năzuinţă

Frisonau trupul meu tânăr, sufletul da să iasă din propria fiinţare în nefiinţă.

Acolo, în Câmpuri, la chindie, plângeam din senin cu ochii la corabia

străfulgerată

Pe puntea căreia năzuiam fără încredinţare că voi ajunge vreo

Nu ştiam pe-atunci de Mia Măntoiu, elevă la Şcoala Normală de Fete.

Nici nu cercetasem să înţeleg viaţa omului dată în seama astrelor şi-a

lucrării lor secrete.

Să fi fost ca oricare alta: clipă de rătăcire în primăvară

Când am citit poeme la o întrunire literară.

Coborând în sală, mi-a fost arătată de zei

O fată cu groasă coada de păr împletită - ca biciul din trei funii de tei

Până la mijloc pe spate, viţele în pleaznă, harapnic de pluguşor -

Cât m-a flagelat mai apoi cravaşa aceea să mă scoată din prezentul meu

viitor!

Tinea în poală-i o crenguţă de merişor