De obicei, tot revii asupra unei cărţi vechi pe care ai scris-o cu multă plăcere, chiar apucându-te râsul câteodată, în plin travaliu, cum mi s-a întâmplat mie cu desfăşurarea în proză a Tiganiadei marelui nostru ardelean umanist.

O dată, ţin minte, anii trecuţi, la Prometheu, întâlnindu-mă cu poetul drag nouă, Mircea Cărtărescu, care ţinea în braţe un prunc, de fapt nu în braţe, ci într-un fel de traistă atârnându-i de gât, precum cangurii, îi propusesem să desfăşoare, cum ştia el, cu atât haz, Poema naţională, să o actualizeze stilistic, cum mai făcu în opera sa strălucită.

Era înainte ca el să fi scris cartea lui de succes (cum se umblă cu femeia, în sensul ăsta). Cert este că, încă de pe atunci, spiritualul poet era perfect la curent, dat fiind rodul ţinut în marsupiu; iar faptul că acesta emana un fin miros de pipi, certifica lucrul.

Comit o indiscreţie. Ce mi-a spus mie nu de mult un critic foarte important despre sexomania ce i-a apucat recent pe tinerii scriitori: cică, aceştia, neavând, pardon! decât unul şi-un sfert... - da^ mai bine să trecem...

Spre final, Tiganiada, cu două sute şi ceva de ani înainte, capătă alura acţiunii minereşti dinspre 2000, dirijată de preşedintele cu alba-neagra lui de barbugiu şmecher - pe de o parte, pe de altă parte... Căci lăeţii şi goleţii lui furioşi strigă în gura mare: "Noi muncim, noi nu gândim!" Sau: "Să se strice acest sobor, este voia noastră a tuturor!" Jos parlamentul! Atacatorii vor un dictator luminat. Un astfel de om pare a fi Tandaler, inimosul. El recunoaşte că nu ştie carte, - da nu contează! Să aibă şi ţiganii un Vodă cinstit, acolo, un divan, boieri şi alte învredniciri!

Discuţia se încinge. Drăghici, bătrânul este de părere că ţigănimea nu-i făcută să aibă şi ea o ţară, - şi-apoi nu fac ei parte din ţara lui Vlad-Vodă?... Cr