Există, fără îndoială, nenumărate criterii de stabilire a notorietăţii şi a statutului de vedetă: frecvenţa apariţiilor la televiziune şi în ziare, rapiditatea cu care eşti reperat pe stradă, faptul că ţi se spune pe numele mic (,Gigi", "Mihaela", "Andreea") ori eşti identificat după poreclă (,Bombonel", "Prostănacul", "Tamango") sau devii, din substantiv propriu unul comun (,Ce, băi, te crezi un Patapievici?"). Se pot invoca, fireşte, multe altele - de luat sau de neluat în seamă. Nu inventarul lor am de gând să-l fac acum. Am să adaug posibilei liste încă una: persistenţa urii cu care eşti urmărit de diverşi indivizi prin presă sau în întrunirile publice. Chiar dacă n-ar avea în spate o operă consistentă, chiar dacă n-ar fi curtat de canalele de televiziune şi dacă n-ar fi sedus, de atâtea ori, în conferinţe şi simpozioane, sute şi mii de oameni, Vladimir Tismăneanu ar figura pe lista vedetelor de mare suprafaţă: ura crâncenă cu care îl urmăreşte, de ani de zile, Tom Gallagher ar motiva, ea singură, plasarea pe lista VIP-urilor.

Pentru iniţiaţi, motivele acestei uri ireductibile sunt cunoscute şi n-au nimic de-a face cu faptul că Tom Gallagher încearcă să-şi cucerească, de ani buni, un loc pe scena comentatorilor politici din România. Din păcate pentru el, locul pe care Vladimir Tismăneanu s-a aşezat cu graţie - locul cel mai de sus -, nu-i va fi accesibil niciodată. Nu poţi face carieră, nici măcar în România, cu o mentalitate de poliţai al minţii, vânând cu sălbăticie orice greşeală, reală sau imaginară, a adversarului, pentru a-ţi exhiba rănile şi pentru a-ţi obloji imensul orgoliu neacoperit de realizări intelectuale pe măsură. Totalmente lipsit de onestitate, personajul nu se dă în lături de la nimic: a mers cu lipsa de onestitate atât de departe încât în varianta engleză a unei cărţi apărute la "Humanitas" a scos paragrafele dedicate lui Vladimir