Termenii lustratie si lustrare au sunat, la inceput, in urechile romanilor, ca niste cuvinte ciudate si dificile. Desi lansate inca din 1990 (a se vedea Proclamatia de la Timisoara ori fenomenul Piata Universitatii 1990), poate nu chiar sub aceste cruste sonore, ci sub acelea mai simple si inteligibile de purificare ori curatire, ele au inceput sa aiba rezonanta si impact doar din 2005, de cand au fost initiate discutiile (inflamate) legate de legea lustratiei (in Parlament, de catre societatea civila, in mass-media). Cert este ca in 2006 romanul/romanii stie/stiu ce inseamna aceasta lustratie/lustrare, daca nu intr-un sens concret, aplicat, macar intr-unul general. Ce nu stiu romanii este, poate, de ce este imperioasa lustratia. Rauvoitorii au confundat intentionat lustratia cu epurarea; dar in timp ce epurarea - practicata, de pilda, de comunisti - viza o anihilare a individului din societate, nu doar din punct de vedere politic, ci si social, profesional ori (in cazuri extreme) chiar uman, lustratia nu vizeaza decat o indepartare administrativa a celui dovedit a fi colaborat intr-un fel sau altul cu fosta Securitate (ori a fi fost membru al respectivei blamabile institutii). Profesional, social, uman, individul lustrat nu pateste nimic si este normal ca lucrurile sa stea astfel. Administrativ, insa, el nu mai are ce cauta in functii publice de conducere, nemaifiind reprezentativ si credibil. Desigur, in procesul lustratiei exista sau ar trebui sa existe si un sens profund moral: impurii se cuvin a fi inlaturati pentru a lasa locul administrativ (strict administrativ, subliniez) celor necorupti ori incoruptibili si a caror credibilitate este certa. De ce este necesara lustratia? Destula lume considera, poate, ca persoanele publice care au colaborat cu Securitatea, in calitate de informatori, chiar daca nu au comis un rau concret fata de cei turnati (adica acestia