Sînt cărţi pe care scrie trecut, indiferent cît ar fi ele de vechi sau de noi. Şi altele, care desfac trecutul, răsucit ca foiţa de ţigară, în numele cine ştie cărei transparenţe a unui timp prin altul. Citite într-un al treilea timp, departe şi de prezentul lor, şi de amintirile lui, par legende domoale, în versuri cuminţi. Poeziile unei tradiţii stricate. Biserica de altădată, volumul, după destule altele, al lui Ion Pillat, din 1926, arată, la Cartea Românească, pe vremea tinereţii ei dintîi, ca o pictură de şcolar ieşit din ora de caligrafie. Portocaliu cu vioiciunea nedusă, mărginind un contur de oglindă, cu linii groase şi scris frumos. Descleiat, dar - legătoriile de mai demult... - prins şi cu aţă, îmi dă, totuşi, frisonul imediatei lui risipiri, în acelaşi praf care-i mănîncă imaginile, tabloul cu turle, oameni şi sfinţi. Fascicula unei singure poezii, Biserică veche are, în dulcea picoteală de versuri lungi, cu rimă, scăpări potrivnice limbii: "mahalălii", "rîndunel". Sfîrşitul, însă, de-un firesc deasupra banalului, dar sub orice exagerare, sau emfază, aduce, întotdeauna la Pillat, un fel de argheziană, deşi blagoslovită, poantă: "Tuşind, mai stă paracliserul bătrîn, cu mîini cutremurate,/ S'aprindă la icoane cerul: sfînt lîngă sfînt, stea lîngă stea." Sau: "E toaca Ta! A început să bată/ Sub cer, prelung, cu inima deodată." O rezolvare care "dezleagă" poezia. Evanghelii înţărate, pe un motiv de Crainic, dar fără degetul lui arătînd necontenit o idee, desenează Ion Pillat în Povestea Maicii Domnului şi în Chipuri pentru o Evanghelie, contribuţii cantabile la zestrea noastră de colinde. O Dobroge nu turcească, ci creştinată după pilde îşi scoate întîmplările la mal. Aceleaşi sate, aceeaşi oameni, urcaţi în icoane prădate de culori. Din Pillat acela al cuhniilor, al nuanţelor dospind unele-n altele şi-al aromelor de viaţă lungă nu-i aici mai nimic. E doar tr