Un prieten, plecat pentru o vreme la lucru in Londra, mi-a povestit despre fascinatia pe care a starnit-o intr-un grup de englezi afirmatia ca poporul roman este latin. Neincrezatori, la inceput, au devenit foarte interesati cand li s-a spus ca la Roma exista o columna care atesta acest fapt.
Nu sunt specialist in istorie si nici in lingvistica. Nu stiu cat de mult mai suntem noi urmasii lui Traian si cat de latina este limba noastra. Cred, ca roman, ca lucrurile sunt discutabile, dar ca ceva din povestea asta este neindoielnic adevarat. Oricat am incerca sa revizuim teza continuitatii daco-romane, e clar ca un suflu latin ne-a ramas. Dincolo de istorie insa, conteaza si ceea ce credem noi despre noi insine. Caci, dorindu-ne sa fim latini, adesea am reusit in multe privinte. Columna lui Traian este, orice ar spune deconstructivistii, o axis mundi, la care ne intoarcem periodic, la care am aspirat mereu. Oare se va duce cineva, vreun politician cu nume predestinat, la locul acela pentru a sarbatori victoria peste timp a latinitatii noastre, reintegrarea in lumea din care ne-au alungat barbarii? Ar fi aceasta o oportunitate de imagine, dar si inscrierea pe adevarata "axa". Daca nu suntem latini, cel putin ne-am dorit sa fim; si-au dorit asta si cumanii si pecenegii si altii care au calarit pana la poarta Imperiului si s-au descalecat aici.
Cand nu sunt cu totul ignoranti si indiferenti in privinta noastra, vest-europenii au despre noi o parere proasta si foarte proasta. Restrictiile de pe piata muncii din Marea Britanie, impuse romanilor, pot fi considerate un efect electoral fara o cauza la Bucuresti. Presa britanica a criticat aproape la unison decizia Guvernului, determinata de scaderea drastica a popularitatii laburistilor. Oricum ar sta lucrurile, ceea ce se proiecteaza este imaginea unei Romanii ca tara de mana a patra. Nu suntem nici macar de rangul
