Titus Ceia Saptamana trecuta, televiziunea nationala a pus punctul ultim la proiectul "Mari Romani". De atunci s-a disutat mult pe marginea clasamentului final. Ar fi de-a dreptul plicticos sa fac si eu acelasi lucru. Nici n-am avut de gand, de altfel. Ceea ce mi s-a parut insa interesant a fost o extrapolare, cu conotatiile ei cu tot.
Locul 5, Richard Wurmbrandt.
Daca pentru ceilalti noua componenti ai clasamentului final motivatia incadrarii lor in ierarhie se poate gasi in notorietate istorica, notorietate mediatica, daca pentru acestia au functionat parghii multiple si ni s-a parut firesc sa-i vedem ocupand un piedestal, la Wurmbrandt a actionat altceva. Un ceva parca-parca cunoscut noua si, totodata, aflat la mare distanta de modul nostru de a fi, de modul nostru de a gandi si actiona.
Disciplina de grup.
Sigur ca ramura confesionala din care a facut parte si in care s-a reliefat si evidentiat Richard Wurmbrandt este minoritara in Romania. Covarsitoarea masa a romanilor abia daca stiu cate ceva despre respectiva ramura. Despre Wurmbrandt insusi, cunostintele majoritatii populatiei sunt infinit mai reduse. Aproape de zero. Cu toate acestea, locul lui Richard Wurmbrandt in clasamentul final a fost deasupra celor ocupate de Antonescu, Eliade, Cuza, Brancusi sau Nadia Comaneci. Oricat am cauta o justificare, logica ne da o singura explicatie: disciplina de grup.
Daca partizanii celorlalti noua finalisti au considerat ultimul act din "Mari Romani" ca fiind un soi de joc de societate, daca opiniile exprimate au venit spre terminal intr-un fel de dezordine monden-browniana, daca votul s-a dat intr-un fel de lehamite binevoitoare, suporterii pastorului martirizat au avut o cu totul alta atitudine.
Au luat competitia in serios.
Mobilizarea a fost exemplara. Totul s-a pus la punct cu meticulozitate. Nu a fost vorba d
