Hartie igienica. Sare. Apa minerala. Ulei. Ketchup. Castroane. Leucoplast. Crema de maini. Covoare. Cele de trebuinta omului. Folosite si apoi abandonate. Este imaginea mizerabila a malului romanesc al Dunarii, la kilometrul 800.
Basarabi tine de Calafat. Un sat de oameni instariti. Gasesti la tot pasul case sanatoase, gospodarii dichisite. Cea a lui nea Ionel, de exemplu. Cateva bataturi, fiecare cu rostul ei, fiecare conectata, intr-un fel sau altul, la secolul al XXI-lea. Un foisor, pitici electrici, o fantana cu hidrofor. Casa a fost ridicata in urma cu jumatate de veac; acum are podele cu gresie, incalzire centrala, cablu cu televizor in toate camerele. Una dintre mandriile lui nea Ionel este pivnita jucand rol de crama. Butoaie peste butoaie. Riesling, bordeaux si tuica, toate productie proprie, asortate cu borcane de muraturi si dulceturi. Toate din acest an. Un an bun, nu ca 2005. Pentru nea Ionel Dunarea e un vecin inexistent.
APA CARE MUSCA. Exista, insa, pentru cei de dincolo de soseaua ce taie satul Basarabi si duce de la Calafat spre Severin. La cativa pasi de Dunare, cainii latra bezmetic in curtea unei case boieresti. Isi fac treaba de paznici ai ultimei gospodarii dinainte de faleza. O faleza inalta, de vreo 30 de metri, ce se apropie de casa doamnei Lenuta ori de cate ori fluviul o ia razna. Intr-o buna zi ar putea musca din acareturile ajunse in buza prapastiei. "Cand m-am mutat, acum treizeci de ani, in casa sotului meu, malul era cu metri buni mai departe. Primaria ar trebui sa intervina cumva. Ar putea planta copaci, sa consolideze tarmul. Dar si asa", ofteaza pesimista doamna Lenuta, "nu stiu cat de eficient e: o sa-i fure. C-asa-i romanul!".
FALEZA PUTUROASA. Romanul e asa: isi face treburile prin casa, dupa care ia mizeria si scapa de ea. Unde? Chiar pe malul Dunarii. La kilometrul 800, un versant intreg s-a transformat in ha