Am avut ocazia si bucuria de a calatori, la sfarsitul saptamanii trecute, in Italia. Mai precis in nordul Italiei, la Milano, si prin imprejurimi. Pe deasupra am mai avut si norocul sa ies de pe autostrada, pe minunatele drumuri deluroase din vecinatatea Lacului Como si sa ma duc, de capul meu, cu trenul pana la Reggio Emilia. Am avut ocazia si bucuria de a calatori, la sfarsitul saptamanii trecute, in Italia. Mai precis in nordul Italiei, la Milano, si prin imprejurimi. Pe deasupra am mai avut si norocul sa ies de pe autostrada, pe minunatele drumuri deluroase din vecinatatea Lacului Como si sa ma duc, de capul meu, cu trenul pana la Reggio Emilia.

Scapat asadar de sub presiunea monumentala si istorica a Domului, a Palatului Sforzza sau a Operei de la Scalla am putut receptiona in tihna peisajul contemporan in care traiesc cei care au inventat pizza si spagetti. Si acolo era toamna, ploua des si insistent, cerul era acoperit cu nori vinetii.

Dar nu era un strop de noroi, peluzele de iarba tunse si dichisite ramasesera verzi, iar de pe fatadele caselor nu cadea tencuiala. Se vedea peste tot mana unui gospodar, puterea unei autoritati locale si mai presus de orice exprimarea libera a unei civilizatii ce ne este, inca, straina.

Nu am vazut nici o casa ori vila care sa nu "dea bine" in peisaj. Nu am vazut nici o curte in care sa fie aruncate, claie peste gramada, tot felul de troace si vechituri. Nu am vazut resturi de recolta care sa fumege pe campuri. Nu am vazut vite slabanoage si ratacite pe langa rambleul caii ferate si nici tonele de pungi sau sticle de plastic specifice peisajului autohton.

Nu am vazut pe nimeni nervos ori agitat, obraznic cu clientul sau arogant cu partenerul de calatorie. Nu am vazut arbori doborati de furtuna si lasati sa putrezeasca. Nu am vazut caini vagabonzi gata sa se repeada la roata microbuzului. Nu am vaz