Cind am fost solicitata sa scriu despre Tata, prima mea reactie a fost o uriasa uimire. Niciodata nu ma gindisem la asa ceva, nici acum, cind stiam ca in mediile romanesti se pregatesc texte cu ocazia viitoarei lui aniversari cu cifra rotunda. Iar daca rindurile de mai jos apar acum, lucrul se datoreaza amabilei initiative a doamnei Luiza Palanciuc. Odata propunerea facuta, mi-am dat seama ca nu aveam nici o alegere, trebuia sa scriu. Trebuia pentru ca era o ocazie unica sa-i pot arata dragostea mea si, pe aceasta cale neobisnuita pentru noi, sa-i fac un cadou sui generis de aniversare.
De ce nu mi-a trecut niciodata prin cap ca as putea scrie despre el ? Pentru ca Tata a fost/este pentru mine eine Selbstverständlichkeit. Mai ales in copilarie si in tinerete nu mi-am pus problema nici a sentimentelor mele fata de el, nici a relatiilor noastre si nici a persoanei lui in sine. Tata era pur si simplu acolo, parte din viata mea. Iar dragostea mea, admiratia, increderea in el erau si ele acolo, in mine. Nu ma gindeam la ele asa cum nu te gindesti la sanatate atunci cind esti sanatos. Distanta si, deci, conditiile pentru a-mi constientiza toate acestea au fost create de emigrarea mea in Germania, in 1979. Dorul si suferinta despartirii au fost de o intensitate la care nu m-am asteptat. Atunci mi-am dat seama doar ca e in ordinea firii ca Tata sa fie linga mine (linga noi).
Dar s-o iau cronologic.
Cind eram mica, traiam cu certitudinea, foarte agreabila, ca parintii mei erau cei mai minunati, frumosi, inteligenti si cultivati oameni din lume. Iar adevarul, oricum, numai de la ei il aflam. in spatiul public domnea minciuna. Tin minte ca am venit intr-o zi acasa, revoltata, de la scoala si i-am spus Mamei: „inchipuieste-ti ce-au ajuns sa ne spuna la istorie, ca rusii l-au batut pe Napoleon“. Am fost foarte tulburata aflind de la Mama ca asa se
