Manualele de istorie, pe care am fost silit sa le invat, ar fi trebuit sa ma umple de ura si de dispret pentru popoarele vecine si sa vad in neamul romanesc un ideal de omenie, cinste si vrednicie.
In relatiile cu lumea, noi, romanii, veneam numai cu calitati, pe cand lumea navalea asupra-ne cu atatea defecte, incat merita sa fie condamnata de istorie. Formula "condamnati de istorie" o intalneam la tot pasul. Pana a ma dezmetici, am gandit si eu la fel ca toti scolarii ca istoria era un tribunal care trebuia sa le faca dreptate romanilor. Am ramas pana tarziu cu un sentiment de dusmanie mocnita fata de lesi si turci, cu un sentiment de frica cronicizata fata de tatari, goti, vizigoti si ostrogoti, pe rusi am invatat ca trebuia sa-i iubesc si i-am iubit cam in felul in care o faceam si cu romanii. Sau cu bunicii. Sau cu popoarele asuprite ale Africii. Cu o respectuoasa indiferenta. Dragostea cu substrat istoric nu presupunea sexualitate. Dar, cum auzeam mereu ca unguroaicele sunt gospodine si dracoase, am avut pentru unguri o anume afectiune. Ca a amantului pentru sotul inselat. Erau ei huni, ne impilasera ei veacuri de-a randul, insa nici noi nu le ramaseseram datori. Recuperasem la unguroaice si la gulasul lor. Si, din cate ii auzeam vorbind pe colegii mai mari, care cunosteau unguroaice, inca mai era de recuperat.
Istoria mi-a indus si un durabil simtamant de culpa: nu reuseam sa-i urasc destul pe nemti. Ma straduiam, insa elevii care luau 9 si 10 la lectiile despre al doilea razboi mondial ii infierau mult mai convingator. La drept vorbind, ura n-am simtit cu adevarat pentru nimeni, in ciuda a ceea ce imi cereau imperios toate manualele. Ba chiar mi-au starnit un soi de curiozitate perversa si, in datele politice ale epocii, antiromaneasca. Dorinta de a proba eu insumi baza catorva dintre "condamnari". Generatii intregi se resimt de indemnurile la ura
