ARTA ROMANEASCA Pentru Emanoil Mazilu, pictura este o frenezie. O reinterpretare fabuloasa a clasicismului, pe care poate l-am uitat cam prea repede, si o invitatie la a privi mai atent in jurul nostru, adica acolo unde se afla forma, culoarea si viata
Pictorul pe care vi-l propun azi este surprinzator pentru felul in care stie sa se uite in urma la clasici. Ba mai mult decat atat, mult mai mult, stie sa se uite catre timpurile in care omul a inceput sa picteze, adica sa reproduca gesturi si semne de culoare din jurul sau.
PICTURA DIN PESTERI Emanoil Mazilu te duce cu gandul la picturile rupestre, la felul in care animalele si plantele se catarau pe peretii pesterilor pentru a da siguranta si bucurie omului care incerca sa treaca spre civilizatie.
Opera sa este una de esenta primordiala, felul in care vede si reproduce lumea trimitandu-te la spatii largi, putin populate, unde fiecare faptura sau floare isi are locul bine definit intr-o lume aflata ea insasi pe cale de definire. Nu prea e loc de simboluri aici, contururile si atitudinile sunt clare, transparente, descriptive.
O femeie asezata lasciv undeva, in Eden, asteptand parca sa fie pacalita de Adam, intr-o interesanta inversare de roluri biblice. Un animal contorsionat in saltul impus de imprejurari, dar controlat de inteligenta si tehnica umana. Un amestec de culoare prohibita sau prohibitiva de la care poti la fel de bine sa nu mai astepti nimic sau sa te astepti la orice. Toate aceste elemente se asaza pe panza invelite in culori care te acapareaza pentru a te cuceri si de care cu greu te lasi despartit.
COMPUS SI DESCOMPUS Totul pare compus cu migala pentru a fi apoi descompus si recompus in alte tipare, intr-o infinitate de variante identice si totusi diferite. Pictura ramane in plan, ea aproape nu are si nu sugereaza cea de-a treia dimensiune, este o intindere a realitatii pe
