Dunarea s-a aliat cu tovarasii, in anii in care Occidentul mustea a libertate. In 1968, cateva sate dintre Turnu Severin si Orsova au disparut; lacul de acumulare de la Portile de Fier le-a semnat condamnarea la moarte.
Strada Rascoala din 1907, asfaltata intr-o noapte, cand Miron Mitrea, ministrul, era asteptat in vizita de lucru, te duce din Schela Cladovei, cartier vechi al Severinului, spre Schela Noua. De pe sosea faci la dreapta, treci pe langa o biserica si ajungi pe bulevard. Bulevardul Varciorova. Un drum prafuit de tara, brazdat pe mijloc de o bucata de pamant arid, tot numai uscaturi. O scoala, un butic, case mai aratoase, mai pribegite, toate inghesuite pe bulevardul satesc si pe cele cateva strazi ce-l intersecteaza, intr-o lume departe, si totusi atat de aproape de civilizatul Severin. In Cartierul Schela Noua, pe locurile unde odata erau terenurile CAP-ului, locuiesc stramutatii. Cei care la sfarsitul anilor â60 au fost goniti din satul Varciorova si de prin altele cateva pentru a face loc apelor Dunarii, crescute odata cu inaltarea Portilor de Fier. Cam 200 de oameni traiesc in Schela Noua. Desi au trecut aproape 40 de ani, multi dintre ei nu s-au impacat nici acum cu gandul ca aici este casa lor.
DEZRADACINAREA. "Nu m-am obisnuit deloc. Mi se pare ca stau cu chirie." Florica Ursu a fost condamnta la 39 de ani sa plece din casa parinteasca de la Varciorova, de pe malul Voditei. Are 78 de ani si sufletul ii plange dupa locurile in care a copilarit. Si-a lasat sotul la Bucuresti, prin anii â50, impinsa de dorul de a trai in satul natal. "Stateam langa Manastirea Vodita. Acolo", spune, transpusa, parca, in universul copilariei, "ma sculam in cantec de privighetori, ma culcam in cantec de privighetori". Numara pe degete, de parca ar inventaria zilele petrecute intr-o lume ce "era ca-n basme". "Casa cu etaj, imbracata in verdeata. Dar, mama
