Mihai Şora este cea mai tonică persoană pe care am cunoscut-o vreodată. În prezenţa lui trăieşti organic voluptatea prezentului, ai sentimentul clar că există momente privilegiate în care clipa cea fragilă şi repede trecătoare are puterea să anuleze timpul infinit. De câte ori îl întâlnesc, am sentimentul confortabil că timpul a înţepenit, că nimic rău nu se poate întâmpla şi că ziua de mâine va fi la fel de frumoasă precum cea de azi. Simplul gând că Mihai Şora există, acţionează ca un balsam pentru suflet. Îl cunosc pe Mihai Şora de pe la începutul anilor '80. Tânăr student filolog la Timişoara şi publicist începător veneam destul des la Bucureşti pentru manifestările organizate de revistele la care colaboram: "Viaţa Studenţească" şi "Amfiteatru". Gazda mea pe durata şederii în capitală, Ioan Buduca, îşi petrecea, atunci ca şi astăzi, o bună parte din timpul liber în atmosfera boemă a restaurantului Uniunii Scriitorilor. Îl însoţeam de fiecare dată cu uimire şi entuziasm pentru că localul de pe Calea Victoriei devenise un fel de muzeu viu al literaturii române în care îi puteai vedea şi asculta pe Eugen Jebeleanu, Virgil Mazilescu, Petre Stoica, sau pe foarte tinerii pe atunci Ioana Crăciunescu, Eugen Suciu, T.T. Coşovei, Ioan Groşan, Bogdan Ghiu. În funcţie de noroc te mai puteai întâlni acolo cu Mircea Dinescu, Sorin Dumitrescu, Dan Deşliu, Octavian Paler sau Nichita Stănescu. Într-una din zilele de vară, pe la ora prânzului, intrând cu Ioan Buduca în grădina din spatele restaurantului, privirea mi-a fost atrasă de un domn distins, singur la masă, care mânca tacticos, calm, cu un aer aristocratic. Ioan Buduca s-a apropiat de masa respectivă şi, cu un respect în contrast evident cu dezinvoltura lui obişnuită, a rostit timid: "Bună ziua, domnul Şora! Putem să stăm şi noi la masa dumnea­voastră?" "Chiar vă rog!", a venit prompt răspunsul, însoţit de zâmbetul binecun