In cazul incalzirii globale, raul ce macina planeta actioneaza perfid, asemeni diabetului in corpul omenesc. Nu doare profund, te lasa sa crezi ca schimbarile sunt suportabile, insignifiante si oarecum sub control, ca dezastrele atmosferice reprezinta puseuri de moment ale unei naturi capricioase, ca accidentele de azi nu se vor repeta maine, sau, in orice caz, nu tot asupra mediului in care traiesti, ci, eventual, la vecini.
Ca asa a fost dintotdeauna, prin urmare nici n-ar putea fi altfel. Iar sub acest paravan anesteziant, tesut din prejudecati neclintite si din sperante fara nici un fundament, procesul avanseaza, agravandu-se, pana la nu prea indepartata rezolvare fireasca, despre care multi spun ca am avea toate motivele sa fim foarte nelinistiti.
Pentru cine doreste exemple asupra carora sa poata medita, avem unul care in geologia planetei constituie punctul maxim al unei drame de felul celei ce ne preocupa acum. Si nici macar nu e vorba de impactul Pamantului cu un meteorit urias, explicatie acceptata in stiinta pentru disparitia unei lumi colosale, ce parea eterna: aceea a dinozaurilor. Au fost rapusi si ei de efectul de sera si de diverse transformari naturale majore, intervenite in timp scurt si cu o forta teribila. Exista insa marturii mult mai vechi, pe care testele de datare a straturilor le fixeaza in urma cu 247 de milioane de ani, la limita dintre era primara si cea secundara. Un numar imens de specii detectate in straturile anterioare n-au mai putut trece "linia de grafit" care, in diferite locuri de pe globul terestru, le marcheaza extinctia, ca o linie de ferpar. Geologii si paleontologii sustin ca, atunci, Pamantul a trecut pe langa cea mai mare catastrofa din lunga sa istorie cosmica, intreaga viata nascuta trudnic pe el riscand sa dispara. Si tot dupa o incalzire dramatica a mediilor sale vitale, insa una careia nu i se poate gasi pe
