Nu stiu altii cum sunt, dar, eu unul, ori de cate ori vine vorba despre cafeneaua "Tosca", ma duc cu gandul la sansoneta lui Aznavour: "Dans le caf" voisin /Nous etions quelques-uns/ Qui attendions la gloire/Et bien que misereux/ Avec le ventre creux/ Nous ne cessions dây croire".
A fost prin toamna lui 1967 in mare voga printre "senatorii de drept" ai cafenelei "Tosca" poema lui George Tarnea, "Elegia podurilor". Fireste, ea poate fi citita si azi pentru frumusetea sa nealterata, dar cred ca recitirea acestei "Elegii a jocurilor" ar avea numai de castigat atunci cand cititorul va afla si cate ceva despre identitatea personajelor, ca si despre imprejurarile care se afla la originea ei. Toate acestea avand un numitor comun si un reper esential: cafeneaua "Tosca".
Pentru ca, inainte de a fi o cafenea, sau, ma rog, "o locatie" (brrr!!!) pe fostul Bulevard 6 Martie, "Tosca" a fost un reper esential al boemei studentesti a Bucurestiului anilor â60. Alaturi si "la concurenta", se intelege, cu alte asezaminte similare: "Turistul", "Albina", "Katanga" si, mai ales, cu "Pisica epileptica". Ce mai vorba multa, eram ca in "Boema" lui Charles Aznavour, "nous recitons de vers/grup"s autour de poÃle/ en oubliant lâhiver", discutam cu mare arta si cu aprindere de toate pentru toti: filosofie, poezie, politichie...
BIZARA, INCONFUNDABILA XENIA. In viermuiala multicolora a "Toscai", una dintre figurile bizare, inconfundabile era Xenia. Era aceasta Xenia o fata cam la 18-20 de ani, imbracata baieteste, cu voce groasa si mereu rastita, fumand mahorca si band coniac la cot cu toata suflarea performanta. Prea multe nu se stiau despre ea, fiindca statea de regula retrasa la o masa din fundul, cufundat in clar-obscur, al cafenelei. Injura birjareste, tintele sale fiind fiicele Evei, dezmierdate cu vorbe de alint, dintre care cea mai suava era "proastele dracului".
