Estetica sfarsitului de secol XX, mult grevata de gandirea postmodernista (amintesc aici, nu fara motiv, definitia data de un critic britanic: "Postmodernism-ul este, printre altele, o gluma bolnava ... pe socoteala avangardei"), a scos aproape din uz si, prin acest fapt, ne-a lipsit de un exceptional instrument de gandire si de raportare la arta, conceptul de "catharsis".

Hermeneutica faptului artistic s-a deplasat spre semiotica, spre "comunicare", spre unele teorii aride si lipsite nu numai de dimensiunea transcendenta, dar, mai ales, de cea a omenescului.

Intalnirea cu pictura, pe care o expozitie precum cea de la Simeza a lui Liviu Calinescu - artist invaluit, in acelasi timp, in aura modestiei personale si a maiestriei profesionale - o prilejuieste privitorului, constituie o re-descoperire si o traire de tip cathartic. Nu am vazut de mult timp, in turbionul expozitiilor reci, de tip Documenta, sau epuizate in frisonul ce tinteste la epatare, o expozitie atat de calda si afirmativa - de parca ni s-ar fi amintit cateva lucruri simple cum ar fi ca pictura inseamna artistul, culorile si o bucata de hartie, pe care el isi asterne umorile, gandurile, imaginea lumii. In pictura sa sunt si elaborari - in creuzetul sensibilitatii personale - ale picturii lui Chagall sau Rouault, pe care artistul le foloseste ca punct de plecare al discursurilor proprii. Aceste intocmiri de lumi reprezinta adesea imagini himerice unde chipuri cu fizionomii expresioniste se alatura unor inorogi, iar siluete cu aripi parca poarta o conversatie intr-un interior obisnuit. Tratand despre pictura, s-a vorbit si s-a scris despre "o geometrie secreta", iar in cazul artistului, unul dintre putinii absolventi ne-epigonici ai lui Corneliu Baba, ar trebui sa vorbim de o cromatica secreta, ce iradiaza si absoarbe privitorul. Daca pictura este mai calma, tusele mai blande, cromatica fiin