Schimbarea raportului de forţe în Congresul american şi urgenţa unei soluţii a crizei irakiene au declanşat un lanţ de evenimente a căror semnificaţie nu poate scăpa nimănui. Ceva "se Schimbarea raportului de forţe în Congresul american şi urgenţa unei soluţii a crizei irakiene au declanşat un lanţ de evenimente a căror semnificaţie nu poate scăpa nimănui. Ceva "se mişcă" şi aceasta o demonstrează nu numai demisia lui Rumsfeld, dar şi convorbirea telefonică dintre Bush şi Blair, de vinerea trecută, importanta cuvântare de politică externă a premierului britanic, depoziţia video a acestuia în faţa grupului de studiu pentru Irak, întâlnirea de la Casa Albă dintre preşedintele american şi membrii acestui grup, ca şi vizita premierului israelian Olmert la Washington. Din ideile apărute în urma intensei agitaţii politice din ultimele zile, se desprinde cea privind rolul pe care Iranul şi Siria - două dintre ţările cele mai anatemizate până acum de Administraţia Bush - l-ar putea juca în vederea unei soluţii. S-a ajuns la situaţia paradoxală ca Washingtonul (şi Londra) să apeleze la aceşti doi vecini ai Irakului pentru găsirea unei ieşiri onorabile care să permită stabilizarea situaţiei haotice din Irak. Dat fiind însă relaţiile precare ale Washingtonului cu Teheranul şi Damascul, colaborarea lor în vederea unei asemenea soluţii nu poate fi obţinută decât în schimbul unui preţ diplomatic ridicat, pe care îl vor pretinde cele două capitale cunoscute pentru tenacitatea cu care negociază. Iranul va dori să-şi poată continua programul nuclear, un preţ pe care America, dar mai cu seamă Israelul, cel mai direct ameninţat, nu par dispuse să-l plătească. Siria se găseşte într-o situaţie similară. Oficialităţile de la Damasc sunt confruntate cu izolarea politică, fiind suspectate de implicare în asasinarea fostului premier libanez Rafik Hariri şi acuzate că sprijină grupări palest