Pe 18 noiembrie maestrul Corneliu Baba ar fi implinit 100 de ani. Consemnarea tine, in primul rind, de momentul rememorarii, de faptul ca tot in apropierea acestei date comemoram si noua ani de la disparitia sa, mai mult decit de legatura pe care am putea sa o facem acum, cind ii privim creatia din perspectiva istorica, intre artist si epoca in care a trait. Nascuta la inceputul secolului al XX-lea, opera maestrului Corneliu Baba se situeaza la o distanta destul de mare de toate framintarile inceputului de secol european, artistul preferind, element subliniat de multe ori, atasamentul pentru clasici, pentru o pictura a duratei, pentru o umanitate inteleasa cu tot cu dramele, singuratatile si misterele sale.
Pare ciudat ca in fata operei unui pictor ramas credincios de-a lungul celor peste 90 de ani de viata pasiunii sale de a reprezenta omul, sa ai sentimentul atemporalitatii. Pentru Corneliu Baba, omul a fost genericul in jurul caruia s-a construit pictura sa, o opera a intrebarilor, a raspunsurilor neprimite, a gindului care trece intotdeauna dincolo de realitatea imediata.
Opera lui Corneliu Baba nu raspunde nevoii de a fi un document al epocii, nu se raporteaza la imediat, la un context cunoscut, decit in masura in care, tematic, subiectele au reper in epoca sau in masura in care pot fi regasite acolo, ca intotdeauna in marea arta, adevaruri etern valabile. Contextul a fost doar un pretext atunci cind, nu foarte des, Corneliu Baba a facut portretul unor personalitati, unor prieteni sau a folosit modele din preajma pentru a pune in valoare un tip de picturalitate care il plaseaza in descendenta marilor maestri pentru care lumina si umbra, paleta celor sapte culori, „luciditatea nealterata a spiritului“ ramin adevaruri de necontestat. Chipurile personajelor sale ilustreaza un tip de atitudine in fata vietii, citita de ochiul pictorului c