Un Beethoven – Concertul nr. 3, in do minor op. 37 – energic si sever ne-a livrat pianista Ilinca Dumitrescu si dirijorul german Jochen Wehner (chiar foarte si prea, pe alocuri). Un concert asteptat cu interes, dincolo de simpatia de care se bucura „Ilinca“ in rindul melomanilor si dincoace de programul echilibrat propus.

Cu uvertura Leonora 3, de acelasi vibrant compozitor si piesele simfonice, colorate national si variate timbral de Dvorak, Cintecul unui erou si Vinatorul blestemat de César Franck. Deci: venim la concert ca sa cautam perfectiunea sau sa ne bucuram de o seara de muzica buna? Sau de ce venim la concerte? Daca ar fi sa acceptam prima justificare, sigur ca i-am gasi nod in papura dirijorului Jochen Wehner. Care a fost extrem de simpatic si cu un excelent si expresiv dozaj al miscarilor, ba chiar zimbaret-temperamental cind s-a repezit s-o felicite si imbratiseze pe pianista romanca, secventa mai rar intilnita la cei de extractie teutono-prusaca; si ce frumos numea G. Calinescu tara lui Bach si Mozart „Frigmania“… Beethoven-ul celor doi a sunat, intr-adevar, cum se exprima si un coleg de „loja“, cam „dur“, poate prea aspru fata de fragezimile mozartiene ce inca mai dainuie in acest concert de tranzitie. Caci „trei“-ul face trecerea spre marile concertouri beethoveniene pur singe patru si cinci, care depasesc deja nota de gratie si sublim, armonie si echilibru impusa de linia Haydn &Mozart: vine tragicul peste noi.

A venit deja de peste doua secole, mereu se neglijeaza precizarea lui Nietzsche ca „nasterea tragediei“ vine din spiritul muzicii… Scepticismul si pesimismul lui Schopenhauer, asociate cu elanurile supralumesti ale lui Zarathustra, ne-au relevat profunzimile adincurilor noastre sufletesti. Beethoven ajunsese acolo inaintea lor. Ilinca si „neamtul“ au redat bine conturul acestor framintari, chiar daca, pe alocuri, ure