Iar prapaditii Romaniei famelice, satui de promisiunile postdecembriste, au ales sa-si paraseasca vatra strabuna si s-o purceada in bajenie prin Europa avuta. "Mario, vino fa-ncoa, ce dracuâ faci acolo?", se aude strident o voce guturala in tihna restaurantului din Toledo in care am poposit sa ne potolim foamea. Intorc capul mecanic si deloc bucuros, curios s-o vad pe duduia cu apucaturi de mahala. In bucataria localului cu denumire italieneasca, o femeie durdulie si sictirita, trecuta de treizeci de ani, impinge pe tejghea farfuriile cu mancare. Maria e chelnerita, romanca si ea. Intru in vorba cu ele si aflu ca ambele lucreaza de luni bune in Spania. Castiga rezonabil, si asta le ostoieste dorul de casa. "Acasa nu mai e loc pentru noi", isi striga mahnirea cele doua emigrante, care, intre comenzile clientilor, se "complimenteaza" reciproc in graiul pornografic al poetului Emil Brumaru. Strainatatea le-a dezinhibat, le-a eliberat din menghina neaosa a oprobiului public si, departe de "gura lumii" spurcate a obarsiei, isi permit aproape orice. Anonimatul ofera acest avantaj si imigrantii il exploateaza, adesea, ostentativ si trivial.
Ies afara si ma plimb pe stradutele inguste ale orasului-cetate, udate din belsug de o ploaie mocaneasca. Ma intersectez cu cativa barbati imbracati in salopete de zugravi, manjite de var si vopseluri. Dupa accent sunt moroseni. Ii las sa se scurga prin fata mea si-i urmaresc cu privirea pana cand dispar in dosul cladirilor intunecate. Un grup restrans de turisti se minuneaza romaneste de somptuozitatea catedralei ridicate de toledani pe vremea incendierii ogoarelor in vechile tari carpato-danubiano-pontice. Altii durau in piatra si sfidau cerul, iar stramosii nostri desavarseau civilizatia chirpicilor si-a paiantei...
Autobuzul spre Madrid e plin si drumul pare nesfarsit, sub stropii desi si agasanti. Motai molatic, i
