Numai cine crede de necitit zăbovirile literare ale unui Ev Mediu tîrziu nu ştie ce binecuvîntate lighioane ascund încîlcitele, greoaiele fiziologuri. Să le laşi acolo, cînd i-ar fi atît de trebuincioase lumii noastre stoarse de mitologii, dar mult poftind la ele, ar semăna cu un afront adus ştimelor literaturii. Dimpotrivă, să le tai fereastră, să-şi poarte cozile de vrăjitoare la lumină, e o ofrandă. Pe care o face Şerban Foarţă, în Versuri Phoenix, 1994, Nemira. De găsit în secţiunea de vechituri recente din recent amenajatul pod al Cărtureştiului de pe Verona.
Versurile, reluate în volumul subţire de care vorbesc, s-au făcut, cîndva (1976), texte cîntate. Nimic de mirare, cît timp hieroglifele lui Foarţă (şi măştile lui Cantemir) scot melodie altoită. Trunchiul ei e incantatoriu, grav, crescut din muzică de pravilă. Îi încolţesc, pe la subsuori, lăstare de rafinată modernitate: Barbu, Dimov, Eminescu reorchestrat. Dovada - pe care a mai făcut-o Foarţă, tăind la lungimi potrivite replici latent poetice din Caragiale - că se poate croşeta poezie din orice fel de lînuri. Jivine cu solzi şi pene sînt scornite pe hîrtie, într-o invocaţie care adună cărţile: "Hiare cuminţi/ cu ghiare, cu dinţi,/ cu coadă de peşte,/ cu pieliţi la deşte,/ cu unghe de ţap/ în creştet de cap,/ cu blana ca sfecla,/ cu ochii ca stecla/ cum ochii de vîlc,/ fiare cu tîlc,/ cu duhori suave:/ gŕdini filosoafe.../ (Ave!)". Modelul, aici, e cel al poeziei populare, cînd descrie vreun cal fantastic. Mai pe urmă, o cîntare a celor care nu se trec, făcute fiind din slove şi spoieli, răsturnînd, prin ruperea ermeticei picturi de lumea fiarelor de toată ziua, jelania cronicărească: "... A psevdofiarelor cînt viaţa-neviaţa/ care nu se trece ca, topită, ghiaţa,/ nu mi se destramă cum, în aier, ceaţa,/ nice nu se rumpe ca, supţire, aţa,/ au se ovileşte ca, bătrînă, faţa;/ căci de sboară,-mi